joi, 20 decembrie 2012

Ne mutăăăm!

Dragilor, cum vă spuneam aici, ne mutăm în casă nouă, eu şi blogul meu.
Şi facem asta pe georgianalungu.ro!
Nu suntem gata încă, mai avem de pus perdele, de zugrăvit, redecorat, dar suntem acolo! Să ne citim cu drag!

marți, 18 decembrie 2012

Plus sau minus?

Cu unii oameni rezonezi, cu alţii nu. Cu unii oameni te poţi simţi bine, cu alţii nu. Unii sunt oameni, alţii nu.
E simplu.

Şi, având în vedere viteza cu care trece timpul, având în vedere nisipul din clepsidră care se scurge şi se tot scurge, de ce să ne irosim vremea cu oameni care nu fac altceva decât să fie acolo, de decor? Ce să faci cu nişte oameni care nu fac decât să te tragă în jos, să îţi taie din elan şi să minimizeze fiecare fericire, oricât de măruntă?

Nu mai bine alegi varianta cea mai simplă? Nu mai bine te rezumi la a te înconjura doar de oamenii de la care ai ce învăţa, oamenii aceia cu care râzi până te doare burta şi care se bucură de succesele tale mai mult decât o faci tu? Pentru că ei sunt oamenii cărora, într-adevăr, le pasă! Ei sunt cei care merită cu adevărat să fugi în miez de noapte să le fii alături, ei merită atenţia şi sentimentele, grijile şi preocupările tale. Nu restul. Nu mâna de oameni care, când ţi-e bine, blesteamă zeii şi toate zeiţele!

Devine destul de jenant, ba chiar ridicol, să păstrezi anumite relaţii doar aşa, de complezenţă. Trase de păr, aş putea spune.

Oamenii care sunt făcuţi să rămână în vieţile noastre vor rămâne oricum. Vor apărea, poate, din senin, când ne aşteptăm mai puţin şi ne vor suprinde în cele mai plăcute moduri! Ei nu vor găsi scuze de la necazurile, dar mai ales de la bucuriile tale! Ei vor şti, dinainte să le spui, că azi astrele au complotat în favoarea ta şi că vrei să bei de fericire! Ba vor veni chiar ei cu vinul!

Clarificare: discutăm despre sutele de ,,prieteni" pe care ajungem să îi avem, deşi nu i-am întâlnit decât de trei ori, cu indulgenţă, şi care cred că îţi sunt şi mamă, şi tată, şi soră, şi atotştiutori, un fel de guru al lucrurilor bune pentru tine!


Ne zice bine imaginea asta, nu? Live, laugh, leap, love, listen, learn!


luni, 17 decembrie 2012

Se poate şi mai frumos?

Ceea ce mi se întâmplă în ultima vreme e destul de ciudat. Ciudat de frumos. Zic ,,ciudat" pentru că nu credeam că poţi cunoaşte, într-un timp atât de scurt, atât de mulţi oameni frumoşi, oameni care să îţi înţeleagă pasiunile şi cu care să te simţi atât de bine, deşi îi cunoşti doar de câteva ore. Şi asta nu face decât să mă facă fericită şi să îmi pună un zâmbet maare de tot pe faţă.

Şi fiindcă nu am mai scris de câteva zile, trebuie să povestim puţin, nu? :)

Buuun! Să o luăm cu începutul, cu ce am mai făcut eu zilele astea.

Vineri seara, a avut loc evenimentul de lansare Redd's Winter Collection, la Luna Cafe&Bistro, unde, împreună cu alte bloggeriţe drăguţe, am fost primele care am descoperit şi admirat colecţia de accesorii create de Josephine, o colecţie inspirată de gustul şi explozia de culoare a Redd's Cranberry. A fost un eveniment foarte reuşit şi organizat, într-o atmosferă cel puţin perfectă, unde am asistat la o prezentare foarte interesantă despre această minunată artă a accesoriilor preţioase, iar Josephine ne-a vorbit şi ea despre aceste bijuterii speciale pe care le-a creat şi de care ne-am îndrăgostit cu toatele! Şi, evident, am socializat, am cunoscut oameni noi şi interesanţi, pe care sunt nerăbdătoare să-i revăd!
 Pe lângă toate astea, trebuie să spun că sunt şi eu una din câştigătoarele unei perechi de cercei superbi din noua colecţie; cerceii sunt din argint şi cu cristale Swarovski, nişte bijuterii simple, dar de efect, pe care eu le voi purta cu mare drag pentru că sunt mândră de ei! Mulţumesc încă o dată, Anne pentru că ai ales ca şi eu să fiu una din câştigătoare şi mă bucur tare mult că te-am cunoscut! Sper să mai existe multe astfel de ieşiri!



Sâmbătă, a fost zi The Art of DAR, mai exact un eveniment foarte simpatic, ce a avut loc la Teatrul Evreiesc de Stat şi care a însemnat:
-,,Jocul Regilor", o piesă excepţională, o tragi-comedie ce surprinde povestea unui triunghi amoros format din doi bărbaţi şi o femeie, partea feiminină a piesei fiind interpretată magistral de actriţa Maia Morgerstern, aşa cum ne-a obişnuit;
-o prezentare a produsului exclusivist şi oferirea câte unui borcan fiecărui spectator cu gemurile sau mierea aceea minunată;
-am cunoscut-o pe Maia Morgerstern, yeyyyy! Fascinantă femeie, pe bune!;
-şi, în final, seara s-a încheiat cu o cină la un restaurant din apropierea teatrului, unde am fost înconjurată numai de ardeleni mândri şi frumoşi, alături de care am petrecut o seară minunată, plină de voie bună şi de bancuri cu sutele, zise de un maestru al lor! M-am simţit extraordinar între ei, deşi eram cea mai mică, un fel de Prâslea contemporan! :))

Mai jos este e o fotografie de la finalul piesei, când aplauzele nu conteneau, pe bună dreptate!



 

vineri, 14 decembrie 2012

Moşul ştie!

Pentru că am fost cuminte anul ăsta( sau aşa ştie Moşul :D) cadourile au început şi să vină. Sunt destul de norocoasă, nu-i aşa?

Primul cadou a venit săptămâna asta, pe la început, printr-un trimis al Moşului, şi anume Mihaela. S-a gândit astfel să îmi ofere, de Moş, cum a spus ea, un domeniu al meu şi numai al meu. Un domeniu .ro al meu, pe care să scriu cu la fel de mult drag şi, sper eu, cu şi mai mult spor şi inspiraţie. Ştia că îmi doresc foarte mult şi s-a gândit ea că am mai ,,crescut" şi eu şi am nevoie de ceva pe măsură.

Şi s-a gândit bine. Cine să mă înţeleagă mai bine, dacă nu un scorpion de-ai mei? :)

Deocamdată noul blog nu este gata şi voi mai scrie aici pentru câteva zile, dar, imediat ce va fi totul pus la punct, veţi afla!

Aşadar, să nu ne mai lungim prea mult, mulţumesc Mihaela Ivan şi ACIP HOSTING pentru primul meu cadou de Crăciun! Happy, happy!


miercuri, 12 decembrie 2012

Blugii bloggeristici

Zilele astea au fost unele mai speciale. De ce? Pentru că, după mult timp, am avut ocazia, destul de rară, de a sta acasă şi de a lenevi. Mai mult sau mai puţin. De a mă trezi la ore în care ceilalţi deja s-au săturat de muncă. Da, da! Un răsfăţ!
Am zis minunată, dar am uitat să precizez că a fost, într-adevăr, aşa doar în primele două zile. După aceste două zile, mi s-a confirmat, pentru a o mie cincizeci şi una oară, că stilul ăsta de viaţă nu-i pentru mine. Mie-mi trebuie activitate, îmi trebuie agitaţie. Am constatat că lucrez mult mai bine sub presiune, în caz contrar am tendinţa să devin puuuţin neproductivă..Doar puţin, promit! :D
Şi, stând eu aşa, (că doar am avut timp!) mă gândeam cum ar fi să fiu sunată şi să mi se spună că în zece minute trebuie să fiu gata pentru un eveniment din acelea simandicoase, cu ţinute care mai de care? Sau să mă sune prietena mea cea mai bună, care nu locuieşte în România şi pe care o văd foarte rar, să mă roage să ieşim? Sau să fie urgent să ajung la facultate? Sau, pur şi simplu, am chef de o plimbare sau merg la cumpărături! Cu ce m-aş îmbrăca? Ce-aş lua din dulap din prima, fără ezitare?
Şi mi-am răspuns fără a sta prea mult pe gânduri că aş apela cu încredere la blugi! Îi port de când mă ştiu, de când eram micuţă de tot! Am trecut prin toate etapele: fuste, blugi evazaţi, drepţi, conici, skinny, albaştri, negri, gri! Ba chiar şi costum! Ptii, ce mândră mai eram de el! :))
Pe lângă asta, o pereche de blugi bine aleasă poate fi prietenul cel mai bun al unei persoane căreia nu îi plac prea tare schimbările astea de ultim moment, în care tot programul( în cazul meu, de lenevit! ) ţi se dă peste cap.
Uite, de exemplu, cu perechea asta de blugi de pe superjeans.ro ai putea să faci mai multe ţinute fără prea mult efort!
Cu nişte tocuri, o cămaşă alba sau ivoire şi un ruj roşu, sau cu un tricou, sau cu o bluză dintr-un material natural, lejer şi balerini, sau cu un pulover mare şi călduros! Oricum ai face, ei sunt potriviţi pentru orice ocazie, cu orice i-ai accesoriza!

Eu, una, m-am îndrăgosit puţin de ei! Moşule? :D



marți, 11 decembrie 2012

Bla bla bla

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vor să arate că sunt ceva ce nu sunt şi, cel mai probabil, nu vor fi niciodată. Acei vânători de atenţie cu orice preţ, despre ei vorbesc!
Vor să fie centrul oricărui colectiv, să fie văzuţi, ascultaţi, iubiţi şi, eventual, idolatrizaţi! De ce? Pentru că ne-au făcut nouă, oamenilor de rând, acest bine imens de a se naşte! Nu ştiu ce am fi făcut fără ei!
Ce e mai grav e că, mulţi dintre ei, nu ies în faţă cu ceva care să merite, ceva relevant pentru context. Şi încă puţin mai grav e că, dacă eşti atât de naiv să crezi că poţi face ceva şi încerci vreo mişcare, orice, de a le explica, vei constata cât de mult te lupţi tu cu morile de vânt şi că îţi pierzi timpul destul de prost!
E destul de trist să vorbeşti doar aşa, să te afli în treabă! Ai putea face ceva mai bun pentru tine, dar şi pentru ceilalţi! De exemplu, ai putea să taci puţin, numai puţin, şi să te uiţi în jurul tău! Vei observa că nu toată lumea este entuziasmată şi nu se dansează de fericire că ai deschis din nou gura!
O persoană poate ieşi mult mai mult în evidenţă şi într-un mod mult mai frumos dacă tace şi face sau dacă spune mai puţine lucruri, dar mai bune decât cele zise de restul.
Nu ar fi mai frumos ca fiecare să îşi vadă de lungul nasului, să îşi ştie locul şi să îşi controleze aceste puseuri de self-confidence cam dese, care nu sunt întotdeauna fundamentate?
Lumea ar fi un loc mult prea bun fără aceşti clevetitori, deseori destul de agasanţi, sau cu ei, dar ceva mai ,,cuminţi"!
Ştiu, a fost o postare destul de acidă, mi-aş dori să nu trebuiască să scriu despre aşa ceva, dar mai trebuie să ne spunem şi noi of-urile, nu? :)

Şi gata. Punct!


luni, 10 decembrie 2012

Aşa, pe final

Că tot vine sfârşitul de an şi se apropie cu paşi repezi, m-am gândit să mă uit puţin în spate, să mă analizez puţin.
Şi nu, nu voi face nicio analiză financiară, nu voi calcula câţi bani am cheltuit, pe ce, cât am investit şi cât am irosit.
Mi-am propus să fac o listă cu ce am învăţat în 2012. Şi pot spune că am învăţat multe, întrucât a fost un an destul de plin şi de intens. Din toate punctele de vedere.
Luând-o în ordine cronolgică, încă de la începutul lui, 2012 m-a învăţat că niciodată nu trebuie să spun ,,niciodată". Atunci când te aştepţi mai puţin, oameni odinioară dragi revin în viaţa noastră, se infiltrează ei cumva şi rămân acolo mult timp, încălzindu-ne sufletele atunci când avem mai mare nevoie şi nu numai.
Am învăţat că viaţa nu-i întotdeauna corectă şi, oricât ne-am dori, nu avem ce face în privinţa asta, decât să zâmbim. Nimic nu înnebuneşte mai mult oamenii decât să zâmbeşti atunci când, zic ei, nu ai niciun motiv.
2012 mi-a mai arătat că cele mai frumoase şi intense iubiri sunt cele care îşi fac apariţia atunci când te aştepţi mai puţin şi de la cine te aştepţi mai puţin. Acordă o şansă!
Tot anul ăsta am învăţat că poţi avea surprize minunate din partea unor oameni de la care nu te-ai fi aşteptat. Descoperi persoane minunate în fiecare zi. Trebuie doar să vrei să le vezi.
Oamenii vin şi pleacă. Mai repede decât ne-am imagina, dar, mai ales, mai repede decât ne-am dori. Azi îi ai, mâine şi-au şi luat bagajele şi au fugit. Unde? Spre alţii, unde se duc cu bagajul lor de sentimente, de trăiri, dat şi cu ceva luat de la tine.
Mi s-a confirmat de câteva milioane de ori anul ăsta că nu există ,,nu pot", ci doar ,,nu vreau". Trebuie doar să vrem suficient de mult să facem ceva şi vom găsi cumva calea. Pentru că adevăratele dorinţe nu rămân la stadiul de dorinţe.
Atunci când te aştepţi mai puţin, când te crezi pierdut şi fără vreo urmă de speranţă, fix atunci te loveşte fericirea. Şi o face bine de tot, nu aşa oricum! Valabil şi pentru inversul situaţiei.
Ca să nu uităm, nu toţi cei care pretind a-ţi fi alături când ţi-e mai greu pentru că le pasă, o fac, nu întotdeauna, pentru că într-adevăr aşa e. Am auzit cu toţii de curiozitate, nu? :)
Tot în anul ăsta minunat am mai decoperit câtă invidie şi cât interes se învârte în jurul unei aşa-zise prietenii.
Şi mai ştiu ceva: întotdeauna putem mai mult. Întotdeauna suntem în stare să ne ridicăm, chiar dacă nu conştientizăm pe moment. Întotdeauna suntem mai puternici decât ar vrea şi ar crede restul. Avem resurele necesare pentru a renaşte de fiecare dată, după fiecare bătălie pe care am pierdut-o.
Şi cu toate astea nu suntem nişte învinşi. De fiecare dată găsim resursele necesare pentru a porni, din nou,  încrezători la drum.
Toate astea plus ce ne zice imaginea de mai jos. :)


Hai că am rămas cu ceva din anul ăsta, cred! Voi ce aţi învăţat în 2012?


duminică, 9 decembrie 2012

Întuneric

,,Mă-ncălzeam cu tine. Mă ridicam datorită ţie. Mă-mbătam cu tine. Te vedeam, mă luminam.
Te iubeam nebuneşte. Aş fi făcut orice să nu mi te ia nimeni, să rămâi acolo, să fii al meu.
Te aveam şi te-aş fi vrut din nou şi din nou. Şi tu simţeai la fel, până atunci. Până când altceva ai vrut. Până când sentimentele nu au mai coincis. Până când NOI nu mai eram parte din acelaşi film.
Mă ademeneai de fiecare dată cu poveşti şi cu al tău farmec de care eşti atât de conştient!
Mă-mpăcai mereu cu acelaşi mincinos ,,Te iubesc! " şi mă luai la piept şi mă ţineai aşa de strâns că aproape mă lăsai fără răsuflare.
M-ai privit în ochi, mi-ai luat faţa între palme şi mi-ai zis că nu poţi fără mine. Jurai şi ziceai în gura mare. Ce prostie să te cred! Dar până şi tu îmi ziceai că atunci când te loveşte dragostea, devii mut, orb, surd, paralizezi. Şi eu am paralizat. Nici eu nu am văzut şi nici nu am înţeles nimic. Sau poate nu am vrut. Nu mai ştiu nici eu.
Şi după tine am paralizat. De dor, de greu, de tine. Habar nu ai avut. Acum te întorci la mine, mă rogi să iert, să uit. Crezi tu că aş putea uita tot? Toată agonia, toată nebunia, toată recuperarea şi toate încercările, de cele mai multe ori, nereuşite de-a mă ridica? Ca să-ţi şi răspund, nu, nu pot uita. Nu pot să şterg cu buretele şi să ne prefacem că nimic nu a fost.
Nu-i nimic, alt soare voi găsi. Acum, mâine, peste 10 ani, asta-i treaba mea.
Momentan, m-am obişnuit şi aşa, pe întuneric. Am învăţat să văd în întuneric, nu mai bâjbâi, nu mai cad. Acum merg dreaptă, cu privirea înainte, cunoscând în detaliu calea, fiecare lucru pe care l-am învăţat pentru a-mi ,,lumina" cărarea pe care am apucat-o.
Şi da, ştiu că m-ai aduce la extaz din nou, dar vezi tu, trecutul nu poate fi şters. Ştii bine că ne-ar urmări pretutindeni. Ar fi nelipsit din vieţile noastre, din zile, din nopţi, din casă, din pat, de oriunde.
Hai s-o lăsăm aşa. Să ne vedem de viaţă, lasă-mă în întunericul meu. Nu mai vreau flash-uri care să mă orbească.
Lasă explicaţiile banale, pe care le ştiu atât de bine! Pleacă şi-nchide uşa după tine, s-a lăsat răcoare!"






vineri, 7 decembrie 2012

Ce faci când te simţi singur?


Dacă cineva ar veni la mine şi m-ar întreba asta, cel mai probabil i-aş spune: ,,Eu zic să te mai gândeşti puţin şi îţi vei da seama că nu eşti deloc singur. Îţi ai părinţii, prietenii, iubitul/iubita, colegii, etc."

Ştiu, depinde ce înţelege fiecare prin ,,singur" şi la ce fel de singurătate se referă.

Indiferent ce persoane ne-ar lipsi, ce oameni dragi am vrea aproape, dar nu se poate să-i avem, trebuie să înţelegem că niciodată, dar niciodată nu suntem singuri! Mai sunt vreo şapte miliarde de oameni afară.

Ştiu, ţi-e greu să asimilezi asta şi simţi că cerul tocmai ţi-a picat în cap, dar nu dispera! Nu e dracul aşa negru precum pare!

Poate e mai bine aşa. Poate chiar aveai nevoie de o perioadă de timp doar on your own. De când nu te-ai mai răsfăţat tu pe tine? De când nu ai mai făcut doar ce-ţi place?

De ce să nu îţi dedici doar ţie o zi, o zi în care să citeşti în parc, să mergi la un concert sau la un film? Trebuie să existe un ,,ceva" care să te ajute. Întotdeauna există. Că nu vrei să-l vezi, asta-i altceva! Nu, ajutorul ăsta nu va veni imediat, ci uşor-uşor. Fiecare lucru pe care-l faci pentru tine, fiecare lucru care te împlineşte, este o cărămidă pusă la baza sufletului tău răvăşit şi încercat de multe şi de mulţi!


Şi nu, nu-ţi căuta alinarea doar în oameni. Nimeni nu-ţi ştie sufletul mai bine decât tine, nimeni nu simte ceea ce tu simţi şi ce îţi face bine şi ce nu.

Poate acum toate astea nu au nicio însemnătate, dar crede-mă! Îţi vorbeşte o persoană trecută prin stările alea şi care le-a încercat pe toate, în disperarea de a le depăşi.

(Da, postarea asta-i pentru tine, te ştii tu! )



miercuri, 5 decembrie 2012

Excepţii

Sunt oameni şi oameni în jurul nostru. Observăm felurite caractere şi tipologii. Că sunt mai bune sau mai puţin bune, asta depinde de norocul fiecăruia.

Eu, de ceva timp, aproape că mă cred o norocoasă! De ce? Pentru că mi-a fost dat să întâlnesc o mulţime de oameni frumoşi, nu numai fizic, care mi-au dat adevărate lecţii de viaţă şi de la care am numai de învăţat.

Mi-au arătat că există şi excepţii de la ,,regula" de zi cu zi( aceea cu oamenii răi, pe interes, care ar călca si pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile). Ei sunt excepţiile mele.

Mi s-a demonstrat că lumea nu e în proporţie de 90 % defectă, aşa cum tindeam să cred în ultima vreme.

Oamenii ăştia mi-au servit bunătate pe pâine, mi-au fost alături când nu mi-era prea clar cine sunt, ce vreau şi încotro mă îndrept. M-au ajutat să pun cap la cap acest puzzle, să potrivesc fiecare piesă cu locul ei şi să revin pe linia de plutire.

Oamenii ăştia au crezut şi cred în mine şi îmi amintesc, atunci când mai uit eu, şi-mi amintesc că viaţa asta-i aşa frumoasă, în ciuda ,,furtunilor" prin care suntem nevoiţi să mai trecem din când în când.

Tot oamenii ăştia au un loc foarte special în inima mea şi cu siguranţă se vor regăsi în aceste rânduri.

Ei ştiu despre ce vorbesc. Şi mai ştiu că întotdeauna voi fi acolo pentru ei, indiferent de ,,vremea" din viaţa mea. Că e bună, că e rea, nu contează. Aceştia merită asta şi de mii de ori mai mult.






Sursă foto aici.



luni, 3 decembrie 2012

Reloaded smile, Open Pub, ora 22:00

Ştim cu toţii cât de nebună poate fi perioada asta. Toată lumea intră într-o febră acută a cumpărăturilor, toţi căutăm cadoul perfect, dar şi visăm la unul.

Şi mai ştim ceva: acum câţiva ani buni, când eram puţin mai mici, făceam liste, scriam scrisori kilometrice, pentru a le trimite Moşului care aproape mereu ne aducea cadoul mult-dorit. Poate şi în plus.

Da, noi am avut acest noroc, dar nu toţi îl au. Nu toţi copiii au norocul de a petrece sărbători frumoase şi pline de cadouri. Nici măcar nu speră. Tot ce fac ei este să se resemneze şi să spere că anul viitor va fi altfel.

Dar pentru asta suntem noi aici! Putem să facem ceva pentru câteva suflete, putem să aducem zâmbetele pe feţele lor frumoase şi inocente. Dacă stăm şi îi compătimim, nu se rezolvă nimic.

Însă, cu un gest mărunt, puteţi face o faptă măreaţă. Faceţi câteva suflete fericite.

Tot ce este de făcut este să veniţi mâine seară, la Open Pub, la ora 20:00. Pentru intrare trebuie să plătiţi o sumă începând de la 10 lei. Toţi banii strânşi vor fi donaţi integral Aşezământului social Sfinţii Arhanghel ,,Mihail şi Gavriil".

În cadrul evenimentului veţi putea viziona, dar şi cumpăra lucrările artistului Claudiu Diac, veţi asista la un spectacol oferit de primul ventriloc român, Eduard Andrei şi, începând cu ora 22:00, va avea loc un concert marca ,,The Speakers".

Mai multe detalii puteţi găsi aici, pe pagina de facebook a evenimentului.



joi, 29 noiembrie 2012

Ne deconectăm un timp

E sentimentul ăla de eliberare amestecată cu nerăbdare. E dor de ducă! E dor de origini, e dor de miros de fum de la sobe, dor de sobă caldă şi de o mâţă torcându-ţi pe picioare. E dor de gogoşile bunicii. Dor de Bobiţă nebunul!

Toate astea parcă dispar, însă, odată cu împachetatul bagajelor! Când ştii că doar peste câteva ore vei fi plecat departe de Bucureşti, într-un loc cu multă linişte şi de o mie de ori mai multă dragoste

Da, da! Momentul ăla când scoţi geamantanul şi începi să pui vrute şi nevrute, cadouri, nimicuri. Oh, cât îl aşteptai!

E cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru tine după o perioadă nebună, plină. E cel mai bun tratament pentru trup, pentru suflet, pentru minte.

Pentru că unde altundeva să cauţi binele, decât acasă, lângă ai tăi? Pentru că a trecut timp şi telefonul nu e înlocuitor pentru Ei. Şi poţi vorbi cu orele. Degeaba. Pentru că e de nepreţuit o îmbrăţişare caldă a tatălui ori o discuţie cu capul în poala mamei. Consideraţi-mă melancolică, visătoare, copil, dar toate astea-s comori. Şi eu vreau să mă bucur de ele!

Eu abia aşteptam gura asta de aer şi mi-am promis un week-end fără net. Poate şi fără telefon, de ce nu? Vreau să ma bucur de tot la intensitate maximă, să mă deconectez puţin. Ştiu că aşa voi reveni cu forţe proaspete, bateriile încărcate şi gata de noi ,,bătălii"! :D


Aşa că vă doresc de acum tuturor un week-end special şi să ne scriem cu bine de luni! :)

miercuri, 28 noiembrie 2012

A fost. S-a terminat.

Ok, parcă nici nu ştiu de unde să încep. E una din zilele alea triste. Pe bune. E trist că s-a terminat PRbeta, e trist că nu mai pot scrie că mâine vine X să ne vorbească! Dar ştim prea bine cu toţii că orice lucru bun are şi un sfârşit, din păcate!

Azi a fost prezentă în faţa noastră Monica Jitariuc, de la The Practice, care ne-a vorbit despre crisis management. Vă spuneam şi ieri că ea va încheia workshop-urile din Bucureşti. Doamne, câte am putut să învăţ într-o singură zi! Genială femeie! Atâtea informaţii, atâtea lucruri de ţinut minte şi de aplicat pe viitor, când va fi cazul, un adevărat profesionist, un munte de energie şi de cuvinte! Ah, şi ca să nu uit ce era printre cele mai importante lucruri: de o sinceritate absolută! Din aia care poate veni ca o lovitură în moalele capului, dar care îţi va fi de maaare ajutor mai târziu!
Am format patru echipe, am avut şi temă, evident! O temă diferită pentru fiecare echipă, una mai interesantă ca alta şi care ne-a dat ceva de gândit!

Workshop-ul s-a prelungit şi el, cu două ore de data asta! Fiind şi ultimul ne-a fost un pic mai greu decât ne era de obicei să ne despărţim! Noi mai puteam sta câteva ore, nu ne deranja cu nimic!

A fost o experienţă extraordinară, pe care aş repeta-o oricând! De ce?
Pentru că am învăţat o grămadă de lucruri pe care eu, nestudenta în domeniu- dacă pot spune aşa-, nu aş fi avut de unde să le aflu pe toate!
Pentru că am cunoscut oameni minunaţi, dedicaţi, atââât de buni în ceea ce fac!
Pentru că atmosfera, colegii, totul, au făcut zilele astea să pară că au zburat!
Pentru că am găsit atâţia oameni pe metru pătrat care să îmi înţeleagă pasiunea, cu care să pot discuta oricât, despre orice, nu doar despre temele de la workshop sau despre domeniu.

Îmi va fi dor fiecare om în parte, pentru că sunt minunaţi cu toţii. Îmi va fi dor de 301 şi de al lui aglomerat traseu, îmi va fi dor chiar şi de atotprezentul ananas! Pentru cei care nu ştiu, în fiecare zi, la fiecare pauză de masă, aveam, printre altele, ananas ca desert! A fost nelipsit! Şi noi l-am îndrăgit! Da, da! Tot ce ţine de PRbeta, ne-a ajuns la suflet!

Dar, am promis cu toţii că săptămâna viitoare ne vom întâlni, la nişte conferinţe, dar şi la o ieşeală! Abia aştept să îi văd pe oamenii ăştia, really!

Aşa că o să închei mulţumindu-le din nou Cristinei, lui Oltea, tuturor celor care au venit să ne împărtăşească atâtea lucruri, tuturor sponsorilor, mulţumesc PRbeta, pentru şansa oferită, muţumesc pentru tot!





Mulţumim, Mihaela, pentru poza personalizată! :D



marți, 27 noiembrie 2012

PRbeta, PRbeta! :)

Acum câteva zile povesteam despre prima zi de PRbeta şi nu-mi vine să cred că azi e ultimul workshop.

Cam repede trece şi timpul ăsta! Se poate face ceva să îl punem puţin pe pauză?

Iar acum să lăsăm nostalgiile deoparte şi să trecem la workshop-ul de luni şi la cel de ieri. Pentru că da, nu am apucat să scriu la timp, din păcate. Aşa că voi rezuma în cele ce urmează ultimele două zile.

Luni, Victor Kapra a fost mentorul nostru şi ne-a vorbit despre comunicarea cu media, şi nu numai. A fost multă informaţie de real ajutor pentru viitor, pentru un viitor om de online. Au fost şi glumiţe, a fost şi muzică. A fost şi temă, desigur, am şi muncit pentru ea şi a ieşit ceva frumos, zicem noi. A fost genul ăla de workshop unde poţi rămâne, la propriu, cu gura căscată! Experienţa, principiile, francheţea fac din acest om, unul demn de respect!

Am vorbit şi despre un proiect extrem de interesant, la care am fost invitaţi să participăm ca voluntari, dar toate la momentul potrivit.

Ieri, Alex Negrea ne-a vorbit despre reţelele sociale, dar în special despre facebook, unul din subiectele mele preferate din online, aşa că am savurat workshop-ul de azi puţin peste cât era admis! :D Am învăţat, au fost discuţii libere, am povestit, am avut o temă foarte interesantă, am stat şi ,,peste program". Efectiv, nu ai cum altfel, cu astfel de persoane, care îşi fac timp să vină să ne împărtăşească din ,,secretele" lor, vin să ne ajute. Pentru că da, ăsta-i un ajutor. Şi nu oricine o poate face. De aceea, PRbeta a reunit pentru noi pe unii dintre cei mai buni oameni din domeniu.

E incredibil cum, în atât de puţin timp, poţi acumula un bagaj uriaş de cunoştinţe, poţi cunoaşte oameni atât de frumoşi, de buni în ceea ce fac, oameni atât de dedicaţi!

Şi mai e ceva ce frizează incredibilul aici. Mai exact, este vorba de cum te poţi ataşa de nişte oameni, de existenţa cărora nu prea aveai habar până de curând şi cum ştii că îţi vor lipsi toate astea. Ştiu, cu ei ne vom revedea, mai devreme, mai târziu, depinde.

Până una alta, azi mai e încă un workshop, cel ţinut de Monica Jitariuc, de la The Practice. Îl aştept cu nerăbdare, se anunţă o zi tare frumoasă şi cel puţin la fel de interesantă precum cea de azi! Desigur, dacă trecem cu bine peste orele din trafic! E Marea Repetiţie! :)


UPDATE: s-a anulat Marea Repetiţie! Yuhuu!

duminică, 25 noiembrie 2012

Vouă, celor resemnate

Nu mai mergeţi pe principiul ăla comunist şi atât de barbar că ,,unde dai, creşte". Încetaţi să îi ,,înţelegeţi" şi începeţi odată pentru totdeauna să înţelegeţi VOI că nu e normal! Gestul nu e din iubire ori gelozie fiindcă, desigur, vă iubeşte. O face din lipsă de respect, din lipsă de sentimente, din lipsă de conştiinţă.

Lăsaţi-o dracului de resemnare, de obişnuinţă ori de îndurare! Începeţi să faceţi azi ceva, să nu vă întrebaţi mai târziu de ce au parte şi copiii voştri de acest tratament! De ce suferă şi ei, de ce le-a fost răpită copilăria aşa de barbar.

Ştiu, am auzit teorii conform cărora dacă e gelos, dacă îţi face crize că ai îndrăznit să ieşi cu fetele, asta e pentru că te iubeşte. Bullshit! E pentru că îşi bate joc de tine, de cei mai frumoşi ani ai tăi, ani care nu se mai întorc şi pe care îi vei mai vrea cu toată fiinţa ta, dar care au apucat să treacă aşa.

Încrederea aia pe care ar trebui să se bazeze orice relaţie, dar mai ales o relaţie între- se presupune- doi oameni maturi e vitală. Dacă nu e ea, nu e nimic. Ba da! De fapt, e ,,dragostea cu năbădăi", cum mai este numită, este adrenalina. Adrenalina de a ajunge acasă la ora fixă şi stabilită de el, adrenalina de a sta cu frica-n sân că poate iar ai greşit cu ceva şi va trebui să plăteşti, că doar de-asta eşti sclavă, nu? Dar nu orice sclavă, una din şi pentru iubire! Aşa-i mai nobil!

Ai tot dreptul şi tu să fii respectată, să fii iubită, protejată, sprijinită, ai dreptul să fii fericită! Nu te-ai născut să fii la cheremul şi la pumnul cuiva toată viaţa ta! Şi dacă, din păcate, asta ai văzut şi în familie, de când te ştii, află că nu aşa-i normal, nu aşa trebuie să fie!

Ok, cu toţii greşim, cu toţii avem momente de nervi şi de furie, dar asta nu este echivalent şi cu o palmă. Asta e echivalent cu responsabilitate, cu maturitate. Nu printr-un astfel de comportament îţi arată iubirea aia mare de care îţi vorbeşte atunci când are nevoie de ceva, iubirea e ceva mult mai frumos, serios!



vineri, 23 noiembrie 2012

Fără titlu. PRbeta e de ajuns :)

No, acum ştiu că ieri nu mi-am scris ,,tema", dar am revenit azi cu poveşti drăguţe, rezumăm într-un fel aceste două zile despre care nu am scris încă.
Luând-o cu începutul, adică ziua de ieri... Dacă aş spune că un zâmbet din ăla tâmp mi-a ţinut companie pentru tot restul zilei, chiar şi azi, ar fi oare suficient? Presupunând că răspunsul va fi şi nu, haideţi să vă povestesc.
Workshop-ul de ieri l-a adus în faţa noastră pe Răzvan Baciu şi a fost despre componenta video în online. Ni s-au dat ponturi tehnice foarte utile, pe care nu le ştiau toţi, am discutat despre diverse reclame, cum se fac, cum ar trebui să fie făcute, ce să facem şi ce să nu facem atunci când realizăm un video, despre alternativa video la postările clasice pe bloguri, de exemplu, au fost şi glume, desigur, dar şi multe altele.
La partea practică, am avut ca temă realizarea unui pitch în care încercam să promovăm noul serviciu lansat de Romtelecom, şi anume HBO GO. Cuvântul de bază a fost ,,creativitate". Şi, cum eu şi colegii mei drăguţi din echipă, ne-am pus cu toţii creieraşul la contribuţie, a ieşit ceva destul de fain, zicem noi! Pe lângă treaba pe care o aveam de făcut, s-a lăsat şi cu multă distracţie, scârţ, dar şi cu o maşină care se strică fix în mijlocul pădurii, ca să vezi ghinion! Bine că eram în zonă. În fine, o să vedeţi mai multe pe filmuleţ, atunci când îl voi avea.
Până una alta, să ajungem şi la ziua de azi. A venit să ne înveţe, tocmai de la Timişoara, Corina Săftescu. Doamne, cum a fost! Are un fel de a ne explica lucrurile într-o manieră aşa de clară, de parcă atunci când vorbeşte, ar picta şi tu chiar vezi ceea ce este discutat! Împărţind energie şi voie bună, a ţinut şi workshop-ul de azi, şi anume cel despre organizarea şi planificarea activităţii de comunicare online. Nu o să încep să detaliez aici ce am învăţat, asta a fost doar pentru noi, cei 15! Cam egoist, nu? :D
Bine, bine, bine! A fost un workshop tare interesant, de care m-am bucurat din plin şi de unde am încercat să ,,fur" tot. Ar fi şi păcat să nu facem asta!
S-au dus şi trei zile din PRbeta, am ajuns la jumătate. Au trecut aşa repede, că nici le-am simţit. Cum spunea azi o colegă, e ca şi cum am fi acolo de-o viaţă. E aşa de frumos să ai alături atâţia oameni care îţi împărtăşesc pasiunea şi care ştiu cât se poate investi în ea. Şi nu mă refer aici la resurse financiare, ci la timp, energie.
Şi în aşa de puţin timp am ajuns să îndrăgesc aşa de mult acest proiect, oamenii de acolo, activităţile pe care le avem, tot. Cu siguranţă că la final îmi va fi dor. Îmi va fi dor până şi de cele două ore cu scumpul şi prea-iubitul RATB pe care le fac până la ,,locul faptei". Deocamdată, însă, să vedem partea plină a paharului! A trecut jumătate, mai avem încă jumătate. Încă trei zile frumoase, productive, amuzante, de care mă voi bucura din plin!
Mai jos aveţi o poză cu aproape toţi studenţii PRbeta!






Mai multe poze puteţi vedea pe pagina de facebook PRbeta. De acolo este şi cea de mai sus. Seară frumoasă tuturor! :)


miercuri, 21 noiembrie 2012

Prima zi de PRbeta

Buuun! Iată că a venit, dar s-a şi dus prima zi de PRbeta pe care o asteptam atât de nerăbdătoare!
Dacă ar fi să rezum într-un cuvânt ziua de azi, cred ca aş putea spune fără probleme doar ,,Wow!".
Dar să o luăm cu începutul. Am aplicat pentru acest workshop în urmă cu câteva săptămâni. Am fost selectată pentru interviu, a venit şi interviul, l-am luat şi iată-mă! Student şi eu la PRbeta!
Astăzi a fost prima zi de cursuri, zi în care am fost onoraţi de prezenţa lui Dragoş Alexa, fondator al Ministerului de Marketing, autor al Cărţii cu Secrete, blogger şi speaker.
Prima zi a fost dedicată brandingului şi imaginii companiei în mediul online. Dragoş ne-a întâmpinat azi cu câte o ciocolată şi ne-a oferit posibilitatea de a-i adresa o serie de întrebări legate de el, despre absolut orice. A fost drăguţ cum ni s-a şi răspuns la fiecare întrebare, rând pe rând.
După aceea a început cursul propriu-zis. A fost o prezentare foarte explicită, concretă, cu exemple reale şi discuţii libere. Am fost invitaţi să punem oricâte întrebări am vrea, să discutăm despre orice am avea nevoie să ne lămurim, drept dovadă totul s-a prelungit cu aproape două ore peste cât se stabilise.
Dragoş, pe lângă faptul că este un specialist în adevăratul sens al cuvântului în domeniu, mai este şi un speaker grozav. A făcut din prezentarea sa, una foarte profesionistă, dar nu în spiritul ăla sobru şi neprietenos. A fost o discuţie interactivă, la care am participat cu toţii şi din care am învăţat o sumedenie de lucruri pe care nicio facultate şi niciun curs nu te-ar fi învăţat.
Am mai primit din partea lui Dragoş, pe lângă informaţii şi tipsuri extraordinare, şi cartea lui, ,,Cartea cu secrete de marketing. publicitate şi design grafic" pe care am răsfoit-o puţin şi pe care abia aştept să o citesc!
Cât despre colegi... sunt onorată să îi cunosc, sunt aşa de plini de viaţă, toţi sunt foarte bine pregătiţi, unii lucrează deja în domeniul ăsta şi au o experienţă notabilă.
Mâine este pentru componenta video a comunicării online, unde trainer va fi Răzvan Baciu. Prevăd o zi în care geamantanul de inspiraţie şi creativitate va fi exploatat la maximum, dar abia aştept! Va fi o zi la fel de frumoasă ca azi, în care vom învăţa o mulţime de lucruri şi din care vom pleca puţin mai ,,bogaţi" din punct de vedere profesional.
Pot spune cu mâna pe inimă că sunt o norocoasă că sunt şi eu parte a acestui proiect şi ţin să le mulţumesc şi aici Cristinei Putan, lui Oltea Zambori, dar şi tuturor celorlalţi care sunt parte a acestui proiect, fie ei traineri, sponsori, colegi, tuturor. Este o şansă extraordinară pe care am primit-o noi, 15 tineri entuziaşti, pasionaţi de acest domeniu şi foarte dornici să învăţăm cât mai multe, pentru că nu te întâlneşti cu astfel de oportunităţi la tot pasul. Sunt sigură că fiecare dintre noi va asimila un volum foarte mare de informaţii, vom face tot posibilul să nu scăpăm nimic şi vom da tot ce avem mai bun pentru a ne duce la bun sfârşit taskurile pe care le primim!
Aşa că... Mult succes colegilor mei şi să fie PRbeta!


marți, 20 noiembrie 2012

Cât orgoliu? Cât cuprinde!

,,Ce-ar fi dac-am lăsa şi noi odată orgoliile deoparte şi ne-am spune tot? Tot ce eu aş vrea să ştiu, nu ce crezi tu că mi-ar plăcea să ştiu. Tot ce tu ar trebui să ştii, nu ce ai vrea să ştii.
Mai las-o naibii de mândrie şi hai să nu mai lăsăm timpul să treaca aşa pe lângă noi. Ştim prea bine cât ne rănim şi hăul ăsta dintre noi nu se va micşora aşa. Hai să lăsăm calea complicată să fie descurcată. Ce-atâtea poveşti alambicate? Tu nu te-ai săturat?
O viaţă avem şi nu trebuie să ne-o petrecem cu astfel de copliării, ştii prea bine.
Chiar tu-mi spuneai că ţi-e frică de timp. Ţi-e frică pentru că trece mult prea repede şi mereu, dar mereu, îţi ia numai persoane dragi de lângă tine.
Nu e mai simplu, oare, să recunoaştem că am greşit? Şi tu, şi eu. E mai corect.
Tu eşti mai iute la mânie, ştiu. Eu sunt încăpăţânată, o ştii. De ce să ne mai ascundem după deget?
Poate amândoi am acţionat după primul instinct şi abia după ne-am dat seama de greşeală.
Parcă mă-ncearcă un dor."

duminică, 18 noiembrie 2012

Eu, tu, noi

,,Aminteşte-ţi, iubitule, de câte ori mi-ai jurat iubire veşnică şi nemuritoare.
Mai aminteşte-ţi de câte ori ţi-am jurat şi eu. Era pe bune.
Şi câte nopţi de vară au trecut nebune pe lângă noi şi câţi zori ne-au prins numărând orele până când... aveam să fim puuţin mai fericiţi decât eram deja. Oare era permisă atâta fericire?
Acum ştiu că nu, doar de-asta am fost pedepsiţi să ne pierdem în alte braţe şi să ne regăsim în cearşafuri străine şi... reci.
Şi tot de-asta povestea aceea cu final frumos pe care ne-o imaginam va avea un final frumos, va fi, însă, cu alte personaje decât erau în manuscrisul nostru.
Cu alte mâini ne vom regăsi, alte buze vom săruta şi poate că alte cearşafuri vom cunoaşte în aşteptarea zorilor.
Dar dacă ţi-aş spune că nu mi-e dor?
Nu mi-e dor să te simt acolo şi după să dispari.
Nu mi-e dor să mă iubeşti şi după să fugi.
Nu mi-e dor să ma alinţi, apoi să mă destrami.
Nu mi-e dor, da. Sunt altele de care mi-ar putea fi dor.
Şi las-o naibii de ţigare şi fii atent. Încearcă şi tu să asculţi, nu doar să auzi. Măcar o dată."





vineri, 16 noiembrie 2012

Primăvara ta

Şi ce e cel mai important ce ne rămâne după ce pierdem? După ce pierdem oameni, credinţe, speranţe, iubiri? Ce TREBUIE să ne rămână, de fapt. Zâmbetul este. Da, da. Zâmbetul şi puterea de a spera, de a merge mai departe.
Dacă astea rămân, atunci ne putem considera ,,salvaţi". Nu ne-am pierdut de tot, încă suntem oameni, simţim, sperăm. Nu asta crezi şi pe moment, ştiu.
Dar mai târziu, când lucrurile încep să se aşeze, vei vedea. Vei vedea că toate nopţile tale de nesomn, toate frământările tale şi tot dorul ăla de te sufoca odinioară, te mai lasă. Îţi redau uşor-uşor libertatea. Libertatea de a visa, de a spera, de a te ridica şi de a merge mai departe, gata de o nouă ,,aventură", adică de viaţă. Pentru că da, asta-i viaţa. O aventură. Pleci, cu rucsacul de trăiri în spate, nu ştii încotro te îndrepţi, nu ştii cu cine te vei întâlni şi de cine va trebui să te fereşti, dar după toate astea ai trăit. Şi nu ai facut-o degeaba. Ai cunoscut oameni sau... mai puţin oameni, ai simţit euforia şi extazul, dar şi dezamăgirea şi durerea.
Pentru ce o viaţă fără sentimente? De orice fel. Ar fi precum un tablou care încearcă să redea primăvara doar în alb şi negru. Bine, poate şi un pic de gri.
Şi de toate astea ajungi să fii conştient mai devreme sau mai târziu, după ce ţi-ai tocit nervii, ţi-ai pierdut nopţi şi zile, încercând să afli răspunsuri de care sigur nici nu era nevoie pentru că erau atât de evidente.
Dar cum bine se spune: mai bine mai târziu, decât niciodată!, e bine şi aşa. E bine să realizezi câte ai fi putut să faci când erai acolo jos, micuţ de tot şi parcă ţi-era frică de tot pentru că aşa te vei grăbi şi, cât ai zice ,,Peşte!", vei face tot posibilul să recuperezi acel timp pierdut pentru oameni şi ei pierduţi, care, oricum, nu mai pot fi găsiţi, vei ieşi să simţi lumea asta frumoasă, care ţie ţi-a fost ţinută ascunsă, vei începe să faci din tabloul tău alb-negru, unul mai strălucitor, mai colorat şi mai frumos decât toate tablourile care există şi care vor mai exista, nu-i aşa?







miercuri, 14 noiembrie 2012

Puţin mai multă energie, vă rog!

Ai atâtea pe cap, simţi că nu le mai faci faţă, dar apare dintr-odată semnul ăla pe care-l aşteptai de atâta timp, semnul că toată munca pe care ai depus-o nu a fost în zadar, că toate eforturile şi nopţile tale nedormite, sunt, în sfârşit, răsplătite!
Şi ce dacă am ajuns acasă la ,,doar" 14 ore după ce am plecat? Şi ce dacă am fost pe fugă tot timpul şi chiar şi eu mă întreb de unde atâta energie? Atâta energie ca, în inima dimineţii, să fiu în picioare şi aşa să o ţin până pe la vreo 10-11 seara! Tot timpul dintr-o parte în alta, de la o activitate la alta. Din nou. Şi ce dacă?
Toate astea nu sunt degeaba, în mod sigur. Tot ce trebuie e răbdare. Da, da! Răbdarea aia pe care te-ai săturat să o ai! Răbdarea aia care s-a cam epuizat, ce-i drept, dar care mai e încă acolo. Sau un strop din ea. Şi ăla e de ajuns, nu-i problemă!
Aşa cum am dus-o eu de câteva săptămâni încoa', cu zile în care kilometrajul meu a fost dat peste cap, aş putea jura cu mâna pe inimă asta, aşa ai fost şi tu, dragă cititorule, cândva. Şi dacă da, te regăseşti, atunci sigur ştii sentimentul ăla de satisfacţie, de ,,seventh heaven" care te încearcă atunci când telefonul ăla mult-dorit vine! Păi... cam aşa eram eu azi. Numai că la mine nu a fost doar UN telefon! Au fost două! Deci dublu sentiment, dublu ,,seveth heaven"!
Primul, de la jobul pentru care m-am prezentat la un interviu luni, interviu la care am mers aşa de stresată, dar mulţumită oamenilor de acolo totul a mers de minune şi, drept dovadă, m-au vrut în echipa lor frumoasă din care sunt mândră că voi face parte! Oameni tineri, frumoşi, entuziaşti!
Al doilea, de la un workshop, workshop la care îmi doream foarte mult să merg, dar despre care voi vorbi atunci când începe! Voi povesti cum e treaba pe acolo! Oricum, abia-l aştept! Vor vorbi nişte super-oameni, va ţine şase zile, va fi cu teorie, dar şi practică! Multă practică! Voi învăţa o mulţime de lucruri, voi pleca cu un bagaj de cunoştinţe pe care abia aştept să-l folosesc!  Ce mi-aş mai putea dori?
Ah, mi-aş putea dori ceva! Multă energie, măcar pe jumătatea celei care m-a prins în ultima vreme, dar şi înţelepciune să pot să le împac pe toate. Să împac facultatea, jobul, workshopul, tot!
Şi ştiu că le pot face pe toate, ştiu că pot merge cu toate odată, pentru că, aşa cum tot fac faţă multor zile nebune, nebune de tot, aşa voi putea şi de acum încolo!
Pentru că prefer să nu-mi pierd timpul degeaba, prefer să fac ceva care-mi place de mor şi să am o zi plină, decât una din aia în care să mă urc pe pereţi că nu am ce face şi mă gândesc la prostii!
Pentru că timpul trece pe lângă noi şi nu ni-l mai dă nimeni înapoi, mi-a zis mie cineva acum ceva timp! :)
O fi o fugă de mine şi de gândurile mele, o fi început de workaholism, nu ştiu ce-o fi, dar e! :)) Şi e tare bine!
Şi acum, iacă ce melodie mi-a venit în căpşor! Motivant, nu?






Sursă foto aici.





joi, 8 noiembrie 2012

Zi cu soare...în suflet :)

Zi cu soare, cadouri multe, oameni minunaţi alături de tine, multe surprize frumoase din partea unor oameni de la care nu te aşteptai, un job care-ţi place... Ce să-ţi mai doreşti altceva de la ziua ta de naştere?
Cam aşa a decurs şi ziua mea de naştere!
Am râs, am fost fericită cum nu mai fusesem de mult timp, fericirea aia de simţi că-ţi iese şi prin piele de cât de multă e! :)
Am realizat, totodată, şi câţi oameni îmi sunt alături cu adevărat.
Cadouri multe, urări frumoase şi îmbrăţişări cât cuprinde. Cum să nu îţi placă?
Mi-ar plăcea să fiu mereu sărbătorita  :D
Şi aş vrea să mulţumesc tuturor celor care şi-au pus umărul pentru ca ziua aceasta să fie cu adevărat specială!

duminică, 4 noiembrie 2012

Să fie nevoie de manual de utilizare?



Să vedem… Cam cât de des spunem ,,Te iubesc!”? Destul de des, zic eu. Că spunem unei colege care ne ajută cu un curs, că spunem persoanei iubite, că spunem mamei, că spunem bunicii, e totuna?
De fapt, întrebarea mai corectă ar fi dacă întotdeauna simţim ceea ce spunem!
Din punctul meu de vedere aceste două cuvinte au o însemnătate foarte mare şi pentru mine cântăresc destul de mult. De aceea şi cred că ele nu pot fi aruncate aşa, oricând, oricui. Cred că trebuie să simţi cu adevărat, că trebuie să simţi că persoana merită să îi spui asta.
Este vorba de două cuvinte care trebuie folosite în mod responsabil, care trebuie să aibă exact însemnătatea cu care vin, nu alta ascunsă, nu un beneficiu, nu o falsă imagine a sentimentelor pe care le avem sau le-am putea avea faţă de persoana căreia ne adresăm.
Nu am spus niciodată ,,Te iubesc!” unei persoane pe care o cunosc de puţin timp, unei persoane pentru care nu am simţit asta sau unei persoane de la care am vrut să obţin ceva. Mi se pare o şarlatanie de-a dreptul treaba asta! Dacă vrei să obţii ceva, fă-o pentru că meriţi, pentru că într-adevăr ţi se cuvine!
E ok, chiar minunat să spui asta foarte des şi, mai ales, să ai cui, persoane care să merite! O spun din proprie experienţă şi ştiu cât de bine se simte să spui un ,,Te iubesc!” din toată inima, dar niciodată nu l-am spus dacă nu am simţit, efectiv nu-mi iese! 


Sursă foto aici.

joi, 1 noiembrie 2012

Eşti nebună?

Aseară la film. Eu încântată că văd, în sfârşit, ,,Coordonata Skyfall". Încântată, curioasă, stăteam ca pe ghimpi şi tot ce îmi doream era să se termine naibii reclamele alea odată şi să înceapă filmul, nicidecum ce avea să urmeze.
Un grup măricel îşi face apariţia. Îşi ocupă locurile.
Dintr-odată ,,I follow rivers" se aude în sală. Din spatele meu chiar. El răspunde: ,,Da! Ce mai vrei acum?". La capătul celalalt al ,,firului" o voce se aude. Se aude perfect chiar şi pentru mine, un umil spectator, de pe rândul din faţă. Şi ea se aude, şi se aude, şi ţipă, şi ţipă, şi nu se mai opreşte. El, puţin intimidat de debitul verbal al domnişoarei, dar şi de volumul de decibeli produs, tace pentru câteva secunde. În sfârşit îşi face curaj şi scoate un amărât de ,,Eşti nebună? Nu mai ţipaaa!!". Povestea continuă, ea cu ţipetele, el cu nebuna. Trece puţin timp şi el capătă curaj şi reuşeste să îi zică: ,,Femeie eşti nebună? Ce-ai de ţipi aşa? Ţi-am zis doar că nu mai puteam să vorbesc că aveam astea-n mână( astea, adică floricelele, sucul şi haina). De ce ţipi în halul ăsta? Sunt la film, mă aude toată sala.... Da, decât eu cu Dragoş sunt!". Povestea continuă în acest fel. Ea ţipă, el se preocupă de starea de sănătate a psihicului iubitei, ea închide telefonul în nas, pentru că, nu-i aşa?, e mai tare ea dacă face asta, după care sună din nou, şi tot aşa vreo 15 minute.
Stau eu şi mă întreb acum, cine e mai nebun dintre ei doi? Ea, că face astfel de crize şi se manifestă în HALUL ăla sau el, că îi acceptă? Oricum ar fi, mi se pare imposibil să stai alături de o asemenea persoană, chiar şi pentru cinci minute. Nu ştiu de unde atâta răbdare, nu ştiu de ce atâtea explicaţii! Poate e una din fetele acelea pe care nu te poţi supăra, cum spune Anne azi într-un articol!





Sursă foto aici.

marți, 30 octombrie 2012

Puţin respect? Doar puţin.

O fi de vină educaţia pe care am primit-o încă de mică de la ai mei, o fi de vină bunul-simţ indus de ai mei de când eram un copil... Nu ştiu despre ce o fi vorba, dar eu ştiu că respectul este una din formele cele mai relevante pentru capacităţile intelectuale ale unei persoane, o dovadă clară a unei gândiri deloc limitate.
Şi nu mă refer aici la o formă de respect sau alta. Mă refer la respect sub toate formele sale. Respect faţă de persoane, respect faţă de mediul înconjurător, respect faţă de obiecte, respect faţă de amintiri.
De ce ţi-ai bate joc de un bun public, ştiind că şi tu îl foloseşti? Mai târziu te vei mai folosi şi tu de el. Dacă se va mai putea, desigur...
De ce ţi-ai bate joc de natură, de locul în care şi tu trăieşti, în care vor trăi şi copiii tăi, şi copiii copiilor tăi?
De ce ţi-ai bate joc de persoane care ţi-au vrut doar binele şi te-au sprijinit cu tot ce a fost cu putinţă? Nu au făcut decât să aibă grijă de tine şi să le pese.
Nu înţeleg bârfa, invidia, poate chiar ura ce apare între doi oameni care, până nu demult, erau prieteni, îşi împărtăşeau şi bune, şi rele, şi frământări, şi fericiri. Este modul cel mai vădit de a da dovadă de o gândire limitată, de un caracter din cele mai josnice, de lipsa unei coloane vertebrale şi a unui strop de bun-simţ. Sau poate că ei nu au fost vreodată prieteni în adevăratul sens al cuvântului.
Oricum ar fi, respectul, lipsa lui mai bine zis, mă mâhnesc foarte tare. Nu-mi place direcţia către care ne îndreptăm noi, ca cetăţeni, ca oameni. E trist şi parcă devine din ce în ce mai trist.




Sursă foto: aici.




sâmbătă, 27 octombrie 2012

O viaţă avem, numai una!

Ne lamentăm  adesea că viaţa e nedreaptă, că nimic nu ne iese, că ne-am mai îngrăşat un kilogram.
Ne pierdem timpul iubind oameni care nu o fac şi ei la rândul lor, ba chiar aduc şi suferinţă în viaţa noastră. Da, da! Am zis bine! Ne pierdem timpul la propriu! Viaţa e atât de scurtă şi noi ne-o irosim aiurea încercând să ţinem aproape oameni care vor să plece, încercând să facem pe super-eroii când suntem doar nişte fiinţe umane, cu un corp şi un suflet, lipsite de super-puteri şi doar cu o viaţă, nu cu nouă.
Unii chiar îşi bat joc de acest dar minunat, şi anume viaţa, în timp ce alţii se luptă pentru o zi în plus pe acest pământ. Unii sunt atât de egoişti şi ajung să îşi ia viaţa la primul hop!, pe când alţii cu atâtea planuri, în puterea vieţii, care chiar îşi doresc să realizeze ceva, să lase ceva în urmă sunt doborâţi într-o secundă şi dispar. Dispar lăsând în spate atâţia oameni care îi iubesc, dar şi un râu de lacrimi şi de suferinţă din partea noastră, a celor care rămânem aici, care va trebui să ne obişnuim cu absenţa voastră, a celor plecaţi mult prea devreme dintre noi.
În seara asta, odată cu vestea pe care am primit-o, ochişorii mei s-au deschis laaarg de tot, fruntişoara mea s-a ridicat sus de tot şi am conştientizat multe lucruri. Mi-am dat seama de cât de scurtă şi imprevizibilă e viaţa şi de azi nu voi mai lăsa orice lucru mărunt să mă macine, nu voi mai lăsa o zi să treacă fără să râd copios şi fără să spun ,,Te iubesc!" celor dragi şi mă voi bucura din plin de ceea ce sunt şi de cei din jurul meu, pentru că în secunda doi pot să nu mai fiu, ei pot să nu mai fie.


Sursă foto aici.


joi, 25 octombrie 2012

Cât de dor ţi-a fost şi ţie?

Frumos mai e sentimentul ăla când toate se aşază, când echilibrul reapare, când apele se liniştesc şi ele şi, în sfârşit, poţi să te bucuri din plin de o zi cu cei dragi ţie, cu cei care într-adevăr contează şi merită toată atenţia ta. Parcă ţi-era dor, nu-i aşa?
De când nu te-ai mai trezit tu cu un zâmbet maaare pe faţă, chiar dacă era ora 6 şi toţi dormeau aşa bine şi cu acelaşi zâmbet să te şi ia somnul? De când nu ai mai râs cu atâta poftă de te-a durut burta? De când nu ai zâmbit cu toată inima, oricui, oriunde?
Şi soarele ăla de care îţi vorbea toată lumea... Uşor-uşor răsare şi el şi-i aşa de bine!
Şi tot ceea ce odinioară te rănea şi te dobora, acum nu face decât obiectul unei amintiri care şi ea îşi va pierde din intensitate şi importanţă.
Cum să nu fie bine când, în sfârşit, după atâta amar de vreme, toate capătă un sens, tot ce ţi se întâmplă e în favoarea ta şi îţi aduce doar fericire!
Şi ce mare e bucuria când vezi că ai aproape oamenii ăia cu adevărat importanţi şi că nimic nu e întâmplător! Şi nu degeaba viaţa ţi-a scos în cale atâţia oameni atunci în timp ce ţi-i lua pe alţii!
Ceea ca am tot învăţat eu în ultima vreme e că dracul nu e niciodată aşa negru pe cât pare. Întotdeauna e loc de mai rău si nu trebuie decât să fim recunoscători pentru ceea ce urmează după fiecare vreme rea din viaţa noastră!
Din fiecare experienţă trebuie învăţat ceva şi de fiecare dată povestea aia cu soarele şi strada ta se dovedeşte a fi mai mult decât adevărată! Că la unii apare mai devreme şi alţii mai târziu, asta-i altceva! Contează că el apare.
Prea bine a zis Octavian Paler că pentru a redescoperi Paradisul trebuie să treci prin Infern! :)



luni, 15 octombrie 2012

A fi sau a nu fi toamnă?

Ce reprezintă toamna pentru mine?

Ea este simbolul începuturilor( de an şcolar, de an universitar), dar şi al finalurilor, din păcate( final de vară, de vacanţă).
Şi totuşi, atunci când spun toamnă, gândul mă trimite automat către câteva tablouri.
Toamna e un pictor grozav. Se pricepe de minune să contureze tablouri la care m-aş putea holba cu orele. Culorile alea calde şi frumoase, o adevărată încântare pentru ochi!

Pentru mine, toamna este miros de vinete coapte si de zacusă. Îmi place mult când, venind seara acasă, în tot cartierul miroase a vinete coapte, a dulceţuri. Gospodine rău vecinele mele Mmm! :))

Este cu aer călduţ, nu sufocant precum vara. Cam cum a fost azi.  Soarele ăla blând, nu prea îndrăzneţ, care, inevitabil, te îndeamnă la visare, la nostalgii, la drag. Drag că, după atâtea zile de frig şi de vreme posomorâtă, în sfârşit te poţi bucura de soare şi de orice moment afară.
Are şi cadouri pentru mine, multe-multe! Nu degeaba-s şi eu născută acum. Dacă tot îmbătrânesc în fiecare zi, lună, anotimp şi toamna se marchează oficial acest ,,mare" eveniment, măcar cadouri să primesc, nu-i aşa? :D
Este şi miros de rechizite noi. De caiete frumoase şi curate încă. :D


Este vremea perfectă pentru ceaiuri. Mm, delicioasele ceaiuri! Nu că în restul anului nu aş putea bea, dar ştiţi voi, când merge mai bine un ceai decât într-o zi mohorâtă de toamnă, într-o cafenea-ceainărie drăguţă şi discretă? Mie, de exemplu, îmi place Ramayana. Au nişte ceaiuri extraordinare, alături de care îţi sunt serviţi nişte biscuiţei divini! Cine ştie, nu va crede că vorbesc aiurea şi că sunt doar nişte simpli biscuiţi. :D 


Este vreme bună de stat în casă, în păturica ta caldă, cu serialul pornit şi draperiile trase.
Poate că mai leg toamna şi de altele, dar astea-s cele mai importante pentru mine şi aleg să dezvălui doar atât.
Chiar dacă nu îmi place toamna, are şi ea părţile ei bune de care mă bucur intens cu fiecare ocazie.
Pentru voi ce înseamnă toamna? De ce o legaţi?
O să încep şi o leapşă între bloggeri.Vreau să ştiu ce înseamnă toamna pentru ei şi încep cu Claudia fata cu gândurile în dezordine care scrie cu sufletul până le aranjează. :) Frumos mai scrie!

duminică, 7 octombrie 2012

După ani şi ani. De fapt, după unul singur.

Ok, mai acum un an mă mutam în Bucureşti. Mă mutam să locuiesc aici, să îmi petrec zile multe din an, nu mai veneam doar în vizită, la shopping sau mai ştiu eu pentru ce motive.
Deveneam studentă.
Lucrurile aveau să se schimbe pentru mine. Şi nu pentru că era prima oară când plecam de lângă ai mei, nu. Pe asta am făcut-o pe la vreo 14 anişori, când intram într-o nouă şi interesantă etapă a vieţii mele, şi anume liceul, dar asta-i altă poveste.
Revenind. Mă mutam în Bucureşti. Aveam să cunosc un alt mediu, din perspectiva celui care locuieşte în acest oraş, nu din perspectiva celui care doar îl vizitează. Şi, la acest moment, nu îmi displace mai deloc, chiar dacă are şi el hibele lui.
Aveam să cunosc oameni noi, un colectiv nou, colectiv pe care l-am îndrăgit încă de la primele dăţi de când aveam să îl cunosc. Un colectiv cu oameni frumoşi, unul în care mi-am găsit prieteni care îmi vor rămâne aproape pe viaţă, sper.
Acum un an eram tare curioasă să văd cum se vor desfăşura ,,orele" cu două sute şi ceva de oameni. Eram terifiată de ideea sesiunii, de ideea învăţatului a câteva sute de pagini pentru un singur examen. Acum, după un an, pot spune că poate n-a fost dracul aşa de negru! Întotdeauna este loc de mai bine, dar, mai ales, de mai rău! :D
Aveam vreo tonă de întrebări şi minus tot atâtea răspunsuri. Dar, încet-încet, aveam să îmi primesc şi răspunsurile.
Voiam să mă descopăr pe mine. Am reuşit, cu toate că poate s-ar numi mai degrabă că m-am redescoperit. Mi-am definit clar scopurile, anumite principii cam confuze până atunci.
Şi tot acum un an învăţam, dar învăţam temeinic, traseele domnilor 105, 168, 225 şi aşa mai departe. Ce frumooos! :))
Acum, după un an, lucrurile s-au schimbat. Am mai crescut puţin, am trecut de două sesiuni, mi-am lărgit cercul de cunoştinţe cu oameni minunaţi, pe care îi respect mult.
După un an, sunt mai bogată sufleteşte. Viaţa de student se ocupă de asta. Te ajută din plin să strângi momente minunate, amintiri care, cu siguranţă, nu vor fi uitate prea uşor, fie ele aceste amintiri şi zâmbete, şi lacrimi, şi nervi. De toate astea ne vom aminti cândva cu drag.
Iar acum, la început de an şcolar, ăăăă... universitar, vreau ca ceea ce urmează să fie măcar la fel de frumos precum ceea ce mi s-a întâmplat în anul meu de boboacă! Îmi doresc să am puterea să pot trece peste hopurile ce, cu siguranţă, mă aşteaptă, să cresc din punct de vedere profesional. Îmi doresc înţelepciune să pot trece neşifonată prea tare de treburile mai puţin profesionale. :D Ceea ce vă doresc şi vouă, de altfel!

vineri, 5 octombrie 2012

Norocoşii versus mai-puţin-norocoşii

Cu timpul, după ce cunoaştem oameni şi oameni, după ce ,,experimentăm" tot felul de situaţii mai mult sau mai puţin plăcute, ajungi, fără să vrei, să te schimbi. Că o faci în bine sau în rău, asta diferă de la un caz la altul.
Unii avem norocul ca toate convingerile noastre, acelea frumoase, să fie consolidate de oameni frumoşi, care îşi aduc aportul în viaţa noastră, care sunt acolo să ne demonstreze că în ceea ce credem e ok, nu e doar o minciună frumoasă. Că dragostea adevărată, aceea care durează ,,până când moartea ne va despărţi", chiar există, că oamenii frumoşi sufleteşte nu sunt pe cale de dispariţie, că nu e numai rău pe acest pământ.
Alţii, pe de altă parte, nu sunt aşa norocoşi. Aceşti ,,alţii" întâlnesc oameni care şi ei, la rândul lor, le schimbă oarecum percepţia despre lucrurile în care credeau. Şi fac asta într-un mod negativ. Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, credinţele tale se schimbă la 180 de grade când oamenii ăştia au grijă. Se ocupă ei să te dezamăgească, să îţi arate ei cât de răi sunt pentru că, nu-i aşa?, e foarte cool să fii rău, să nu îţi pese, se ocupă să fie cu două feţe, să te lase să le-o cunoşti întâi pe aia frumoasă şi, când ţi-e lumea mai dragă, BAM! îţi fac ei cunoştinţă şi cu cealaltă.
Şi te întrebi apoi de ce devii neîncrezător, de ce nu mai vrei ca pe fruntea ta să mai scrie ,,Amabilitate", de ce nu te mai emoţionează un film din ăla siropos!
Păi... cam de asta.
Cu fiecare persoană, cu fiecare noutate, cu fiecare gest al cuiva care se răsfrânge şi asupra noastră, cu fiecare încercare la care suntem supuşi, ne schimbăm, inevitabil o facem.
Poate nu mai crezi acele vorbe frumoase, poate ţi-e teamă de ce ar putea urma şi, de aceea, îţi construieşti un zid, fortăreaţa ta, care să te scutească de câteva lacrimi. Cred că e o reacţie normală. E instinctul de autoconservare. Ne dorim să ne fie bine şi, pentru asta, facem tot ce credem ca e potrivit.
Poate că unii ar spune să trăieşti clipa, să nu te mai gândeşti la urmări... Eu aş spune s-o trăieşti, dar cu cap, cumpătat, să te gândeşti puţin şi la urmări, la ceea ce ai întâmpinat până acum, la ceea ce ţi-ai spus când erai acolo jos, de unde credeai că nu te mai poţi ridica. Şi zic asta pentru că e bine să învăţăm din tot, de la oricine. Să nu lăsăm aceeaşi situaţie să se repete la nesfârşit, aceleaşi persoane să ne rănească, aceleaşi griji să ne cuprindă.


marți, 2 octombrie 2012

Domino

Se spune că atunci când o persoană moare, un alt suflet se naşte.
Când o iluzie moare şi ea, o alta se naşte? O altă speranţă îşi face loc în sufletele noastre?
Ce bine ar fi de n-ar sta aşa lucrurile! Pentru că toate astea-s numai nişte piese de domino care nu ştiu să facă decât acelaşi lucru. O dată ce o piesă cade, cad toate. Să te pună la pământ şi apoi să te ridice, în speranţa că lucurile vor sta mai bine, cândva, şi la serviciu, şi acasă, şi în suflet. Şi tot aşa din nou şi din nou.
Mi-aş dori o magie care să scoată din Universul ăsta mare sentimentul ăsta păcătos. Câte suferinţe mai puţin! Câţi oameni puţin mai puţin trişti! :)
P.S.: asta-i o postare puţin mai scurtă, în care am vrut să surprind doar esenţialul. :D     

                  

joi, 27 septembrie 2012

Ochii care nu se văd, se uită? Ori ba?

Ochii care nu se văd, chiar se uită? Asta am fost întrebată azi.
Dintr-un puşeu de optimism, am răspuns un ,,Da!" cât se poate de hotărât. Şi chiar credeam asta. Mai târziu, însă, la o ,,privire" mai atentă asupra subiectului, am realizat că nu, nu-i aşa. De fapt, ca să fie mai corect, nu se uită de tot. Dar ca să fiu mai clară, aici nu vorbesc de sentimente încă vii. Vorbesc despre amintiri, despre mici nostalgii.
Am fi prea ipocriţi, prea disperaţi să fim ,,bine", să nu ne mai pese, dacă am spune că una din persoanele alea importante, care trece prin viaţa noastră şi îşi lasă o amprentă foarte puternică, nu ne mai trezeşte nicio amintire, nu te face să zâmbeşti când îţi aminteşti de unul din momentele alea în care erai atât de fericit.
Cred că este mai mult decât important să fim corecţi cu noi înşine, să ne acceptăm trăirile, să le lăsăm să fie, pentru că, dacă ni le reprimăm aşa, tot timpul, este foarte posibil ca, atunci când ţi-e lumea mai dragă, să apară declicul şi să se producă inevitabilul, adică să clacăm.
Eu înţeleg nevoia de a trece peste momentul aiurea, de a a fi bine, dar nu aşa. Nu minţindu-ne. Nu încercând să ne impunem un neadevăr. 
Şi repet: nu vorbesc despre sentimente încă vii( nu de alta, dar ar fi chiar penibil ca, după zece ani, tu să suferi după o persoană sau încă să te doară o anumită întâmplare), vorbesc de un fior, nu neapărat plăcut, care îţi pune în lumină ceea ce tu lăsasei de mult timp undeva, în spate.


P.S. : floricelele de mai sus fac parte din familia Boranginaceae, se mai numesc şi ,,Myosotis" sau, pe româneşte, ele sunt ,,florile de nu-mă-uita"! :)

marți, 25 septembrie 2012

Vocea României vs. X Factor

Okay, am aşteptat să văd şi Vocea României, după X Factor. Aşteptam o schimbare. Îmi doream asta.
După emisiunea de la X Factor am ştiut, însă, că situaţia va sta exact ca în sezonul trecut. Adică tot Vocea să îmi placă mai mult. Astăzi mi s-a confirmat asta.
Nu am nimic cu cei de la Antena 1, le respect munca, ştiu că emisiunile au un format distinct şi sunt gândite diferit, însă cei de la Pro TV sunt mai profesionisti, mai serioşi în ceea ce priveşte calitatea a ceea ce va ieşi pe post.
Şi făcând o comparaţie între concurenţii de la X Factor şi de la Voce... nu cred că există comparaţie, de fapt. Cei de la Vocea României chiar au treabă cu muzica, pentru că, nu-i aşa, despre asta e această competiţie! Nu pot spune că la X Factor, sezonul trecut, nu au fost voci cu adevarat bune. Ba au fost, puţine ele, dar au fost. Motiv pentru care am şi urmărit show-ul, dar pe bune... Unii sunt lăsaţi să ajungă acolo doar pentru fun, pentru distracţia spectatorilor şi telespectatorilor. Şi ne mai întrebăm de ce se îndreaptă muzica în direcţia în care se îndreaptă.
Despre juriu prefer să nu comentez.
Repet, aceasta este strict părerea mea, nu contest profesionalismul celor de la Antena, dar, cum am mai spus, cei de la Pro TV, dintotdeauna mi s-au părut mai ok.

luni, 24 septembrie 2012

Marea mea dragoste. La propriu ,,mare"

Dacă imi place muntele? Da, îmi place de mor. La munte mă relaxez, mă adun, îmi pun ordine până şi în cele mai dezordonate gânduri, îmi încarc bateriile.
După mine, vacanţa are scopul de a te ajuta să te regăseşti, să te odihneşti şi fizic şi psihic, să scapi de toată tensiunea acumulată de-a lungul unui an de muncă, studiu, examene.
Şi unde altundeva este locul ideal decât la munte? În natură, cu liniştea aia sublimă, atât de rar întâlnită în viaţa de zi cu zi din oraşele din ce în ce mai pline şi mai neîncăpătoare, cu aerul ăla tare şi curat şi cu peisajele  care parcă fac timpul să stea în loc...
Iubirea mea pentru munte nu este una tânără, ci este una care datează încă din copliărie, încă de la primele vacanţe. De fapt, prima mea vacanţă mi-am petrecut-o la munte. Cu părinţii, evident. Mai am şi nişte unchi de-a dreptul înnebuniţi după munte, după aer curat, după peisajele minunate care se regăsesc la noi în ţară. Şi cum oare să nu ,,împrumut" şi eu pasiunea asta a lor? Cum să nu iubesc eu muntele când are atâtea de oferit?
De fiecare dată el mă primeşte cu braţele deschise, oferindu-mi ce are mai bun.
Mă încântă şi mă surprinde cu peisaje minunate, dintr-o Românie parcă mai bună, mai curată, cu oameni mai senini şi mai binevoitori...


Îmi place că el, muntele, are mereu pentru mine o gură de aer respirabil, ba chiar proaspăt şi curat. Nu se sfieşte să mi le ofere la orice oră, în orice zi. Chiar dacă mie îmi place mult mai mult, poate cel mai mult, dimineaţa. Când plămânii şi întreg organismul tău are privilegiul de a se bucura de aerul ăla tare.
Îmi plac izvoarele de munte, alea care izvorăsc nu se ştie de unde, dar care aduc cu ele cea mai limpede apă, la fundul căreia poţi vedea cea mai mică piatră, cel mai mic detaliu.


Ador verdele ăla atât de... verde! Acel verde care te umple cu energie, cu forţe proaspete şi pe care nu m-aş sătura să-l privesc. De verdele acesta vorbesc.


Şi cum să nu îţi placă bisericuţele alea mici şi ascunse din câte un sat, care emană istorie, dar mai ales linişte sufletească? Acele biserici care sunt atât de frumoase, de speciale, dar care nu sunt suficient de cunoscute. Poate aici e şi farmecul unora. Că poţi afla de ele doar de la localnici, de la cei care stau de-o viaţă şi le cunosc tot de atâta timp. Un exemplu foarte potrivit ar putea fi Mânăstirea lui Horea din judeţul Vâlcea.


Sau de ce nu am rătăci câteva ceasuri, doar noi cu noi? Potecile de munte sunt mai mult decât perfecte pentru astfel de momente, momente de meditaţie, de terapie pentru minte şi suflet...


Şi lista mea de argumente, motivele pentru care sunt îndrăgostită iremediabil de el, de muntele meu, ar putea continua muuult. Consider, însă, a fi suficent pentru moment. Pe restul le voi păstra pentru mine pentru că cine simte la fel, ştie şi continuarea listei, şi o ştie prea bine. :)


vineri, 21 septembrie 2012

Orice început are şi sfârşitul lui

Buun! S-a mai terminat o etapă frumoasă din viaţa ta. Că nu degeaba se spune că orice început are şi un sfârşit. Ăsta-i cursul firesc al lucrurilor şi nu avem ce face. Ne întrebăm, însă, ce ne facem cu toate amintirile, cu toate momentele alea frumoase care ne revin în minte iar şi iar şi pe care nu le mai putem retrăi.
Ce-i de făcut?
Ne înfuriem, ne supărăm. Eventual, mai şi bâzâim că nu mai putem retrăi acele clipe. Încercăm să ştergem acele momente din memorie, să ne prefacem că nici nu au existat. Nu, asta era o glumă. Nu asta-i soluţia.
De fapt, nici nu cred că există o soluţie. Ce e încheiat, e bun încheiat şi nu mai avem ce face. Nu putem da timpul înapoi, nici nu îl putem opri.
Ce am putea face, şi asta ar fi cel mai indicat, ar fi să ne bucurăm că acele momente au fost, că ne-am simţit bine în această etapă a vieţii noastre ce tocmai s-a încheiat. Nu este cazul să stăm să suspinăm, să ne dorim să mai trăim o dată acea perioadă ori să o dăm în melancolia aia bolnăvicioasă şi să rămânem blocaţi în trecut. În niciun caz!
Odată cu trecerea timpului, poate nici nostalgie nu vom mai simţi. Doar vom zâmbi când ne vom aduce aminte. Vom zâmbi ca atunci. Mai greu la început, ştiu, dar se poate!
Evident, o uşoară nostalgie te încearcă. Eşti om, ai sentimente. Numai că această nostalgie nu trebuie lăsată să se instaleze pentru o perioadă mai lungă de timp pentru că nu-i deloc constructivă, ba chiar opusul.
De ce să ne amărâm zilele cu tristeţi, cu dorinţe imposibil de împlinit, poate chiar cu ranchiună, furii, răzbunări?
Am fost fericiţi? Dacă da, asta contează şi nimic altceva. Nu mai contează că s-a terminat, că ai fost minţit, înşelat, înjunghiat pe la spate, sau, pur şi simplu, ţi-a fost făcut rău.
Avem amintiri frumoase, momente de neuitat, clipe în care am fost fericiţi, împliniţi, mulţumiţi de ceea ce suntem şi ce avem şi, pentru toate astea, trebuie să fim recunoscători. Chiar şi celor care ne greşesc.
Toate momentele alea vor rămâne veşnic în sufletul nostru, chiar dacă le vom ascunde bine-bine într-un sertăraş din cele mai dosnice şi le încuiem cu cheia.




luni, 17 septembrie 2012

Totul sau nimic

Jumătăţi de măsură? Nu, mulţumesc! De ce? Nu ştiu! Poate că nu îmi plac, poate sunt o persoană radicală, poate cred că asta ţine de respectul de sine şi de ceea ce ţi se cuvine, poate asta e o lecţie pe care am tot învăţat-o.
O fi greşit, n-o fi, asta nu ştiu. Cert e că ăsta-i un principiu de la care nu mă voi mai abate atâta timp cât voi fi deplinătatea facultăţilor mele mintale.
Într-o relaţie, fie ea de orice fel, dacă eu dau totul, mi se pare corect să primesc echivalentul din partea celuilalt. De ce să fiu eu cea care se implică mai mult, care oferă mai multe fără a primi măcar un zâmbet cald şi o vorbă sinceră în vremuri de restrişte?
Sună puţin egoist, o ştiu, dar de-a lungul timpului am învăţat ca numai aşa te poţi proteja de posibile dezamăgiri, de iluzia că acel om era totul doar pentru că era fericit datorită ţie şi eforturilor tale de a-i face ziua mai frumoasă. Până la urmă e ceva care ţine de fair-play. Eu joc corect, tu joci corect.
Sunt şi oameni care merită tot efortul fără a aştepta nimic în schimb, dar sunt al naibii de rari! Aproape că-i numeri pe degete.
Tare mi-aş dori să văd oameni senini, sinceri, care nu îşi urmăresc doar propriile interese, fără să le pese dacă acţiunile lor presupun şi victime colaterale, oameni frumoşi sufleteşte, şi nu oameni prefăcuţi, meschini, care cred că li se cuvine totul şi nu au niciun stres în a răni oameni, în a dezamăgi persoane care ar face orice pentru ei.
Dacă până în urmă cu puţin timp mă gândeam de zece ori înainte să fac ceva de teamă să nu fac rău celor din jurul meu, fără diferenţe, ori eram gata să ofer ce am mai bun şi primului venit doar pentru că avea nevoie de ajutorul cuiva, de un umăr pe care să plângă, fie şi numai de o vorbă bună, pentru ca apoi, când şi-a făcut treaba, şi-a atins scopul, să uite de existenţa ta şi să te arunce ca pe o jucărie stricată, acum cred că voi face asta numai pentru persoanele care, într-adevăr, merită. Puţinele persoane.
Poate că a venit vremea să fiu egoistă, să mă gândesc întâi la mine şi apoi la restul. Cred că am tot dreptul să pretind totul sau nimic, fair-play şi corectitudine.

miercuri, 12 septembrie 2012

Cunoştinţe, amici, prieteni

Prieteni? Binecuvântaţi cei care au aşa ceva.
Mă bucur să văd cum prietenii nu te lasă la greu şi îţi sar în ajutor atunci când ai mai mare nevoie, fără ca tu să le ceri asta. Ei ştiu când ţi-e bine, când ţi-e rău, ce te-ar ajuta, ce te-ar scoate din cele mai negre şi urâte gânduri . De-aia se numesc prieteni, nu?
E minunat să poţi să suni la prima oră a dimineţii şi să poţi discuta orice cu un prieten, rugându-l să iasă la o ,,gură de aer" cu tine. E minunat să te facă să te simţi mai bine din doar două vorbe şi o îmbrăţişare puternică. dar şi să îţi poţi spune of-ul fără nicio reţinere.
E măgulitor de-a dreptul să vezi cum cu toţii îşi rezervă timp din timpul lor pentru tine, pentru a te ajuta. Din nou, fără ca tu să ceri vreodată asta. Pentru că ei ştiu că ai nevoie de ei şi niciunul nu se dă în lături de la a face tot ce le stă în putere să îţi fie alături.
E foarte important să ai cu cine împărţi şi bune şi rele, să ştii că eşti iubit şi când nu ai cea mai bună stare sau când aspectul fizic nu este unul impecabil, aşa cum ai obişnuit. E minunat să ai cu cine te simţi bine, să te poţi distra fără rezerve, să ai cu cine vorbi şi treburi serioase, să ai cu cine râde până dor fălcile, dar şi pe umărul cui plânge, spunând ceea ce te macină, ceea ce te doare mai tare.
Aceştia sunt prietenii.
Ceilalţi, cei cu care mai schimbi o vorbă la nu ştiu cât timp, cei care îţi dau un mesaj de vreo sărbătoare sau îşi amintesc de tine din joi în Paşti, aceştia sunt cunoştinţe, amici.
Consider extraordinar să vezi cum unii oameni pot să îţi deschidă ochii mari de tot prin câteva vorbe simple. Este esenţial să ştii că ai alături oameni, dar spun ,,oameni" cu toate sensurile tale. Oameni minunaţi, oameni frumoşi, nu doar la exterior, oameni care ştiu să îţi arate adevăruri dureroase prin cuvinte care mângâie, oameni care nu ezită să te felicite atunci când îţi este bine, oameni care sunt acolo să îţi arate calea care trebuie urmată atunci când tu nu o poţi vedea, dar şi oameni care îţi pot da două palme să trezească din agonia care te cuprinde uneori.
Pentru toate astea, dar şi pentru multe altele, pe care le ştiţi voi mai bine, eu vă mulţumesc, dragii mei prieteni!