Da, veşnicia s-a născut la sat!

Da, am copilărit şi eu la ţară. Şi unde e problema?
Am copilărit la ţară şi sunt mândră de asta. Sunt mândră că am avut ocazia să mă joc ,,uliţă", să pot să dau o fugă la pădure să mai culeg nişte floricele pentru buchetul din fiecare an dăruit mamei, de 8 martie, să fur fructele de sezon din copacul vecinului pentru ca apoi, cu ai mei tovarăşi de joacă, să fugim alungaţi de-al său dulău. Mă bucur că am avut privilegiul(pentru că da, îl consider un privilegiu!) să trăiesc fiecare sărbătoare în sânul familiei şi conform tradiţiilor. Din fericire, ştiu ce-i aia o vatră, ştiu gustul mustului din strugurii abia culeşi toamna, ştiu fericirea de a-mi vedea florile din propriul colţişor de grădină crescând, înflorind şi fiind cele mai frumoase că doar sunt ale mele!
Cum să nu iubeşti ciripitul rândunicilor care tocmai îşi fac cuib la colţul casei, cum să nu iubeşti generaţiile de câini zglobii numiţi, după tradiţie ,,Bobi", căpşunile abia culese din grădină, apa rece-rece de la fântâna de sub nuc. Să nu uităm săniuşul! Cât mi-e dor de el!
Şi să nu mai punem oamenii senini, care ştiu ce-i aia ,,Bună ziua!" şi care-ţi oferă un zâmbet cald, indiferent de problemele pe care le cară pe umeri.
Oriunde aş fi, indiferent ce aş face, sufletu-mi este acolo şi asta nu se va schimba vreodată. Da, la ţară! Departe de nebunia şi toată agitaţia de aici.
Pentru că toate astea, indiferent de ce s-ar întâmpla, sunt veşnice. Amintirile nu ţi le poate lua nimeni, trăirile, bogăţia ce stă în ele fiind incomparabilă cu oricare alta. :)