Ochii care nu se văd, se uită? Ori ba?

Ochii care nu se văd, chiar se uită? Asta am fost întrebată azi.
Dintr-un puşeu de optimism, am răspuns un ,,Da!" cât se poate de hotărât. Şi chiar credeam asta. Mai târziu, însă, la o ,,privire" mai atentă asupra subiectului, am realizat că nu, nu-i aşa. De fapt, ca să fie mai corect, nu se uită de tot. Dar ca să fiu mai clară, aici nu vorbesc de sentimente încă vii. Vorbesc despre amintiri, despre mici nostalgii.
Am fi prea ipocriţi, prea disperaţi să fim ,,bine", să nu ne mai pese, dacă am spune că una din persoanele alea importante, care trece prin viaţa noastră şi îşi lasă o amprentă foarte puternică, nu ne mai trezeşte nicio amintire, nu te face să zâmbeşti când îţi aminteşti de unul din momentele alea în care erai atât de fericit.
Cred că este mai mult decât important să fim corecţi cu noi înşine, să ne acceptăm trăirile, să le lăsăm să fie, pentru că, dacă ni le reprimăm aşa, tot timpul, este foarte posibil ca, atunci când ţi-e lumea mai dragă, să apară declicul şi să se producă inevitabilul, adică să clacăm.
Eu înţeleg nevoia de a trece peste momentul aiurea, de a a fi bine, dar nu aşa. Nu minţindu-ne. Nu încercând să ne impunem un neadevăr. 
Şi repet: nu vorbesc despre sentimente încă vii( nu de alta, dar ar fi chiar penibil ca, după zece ani, tu să suferi după o persoană sau încă să te doară o anumită întâmplare), vorbesc de un fior, nu neapărat plăcut, care îţi pune în lumină ceea ce tu lăsasei de mult timp undeva, în spate.

P.S. : floricelele de mai sus fac parte din familia Boranginaceae, se mai numesc şi ,,Myosotis" sau, pe româneşte, ele sunt ,,florile de nu-mă-uita"! :)

Vocea României vs. X Factor

Okay, am aşteptat să văd şi Vocea României, după X Factor. Aşteptam o schimbare. Îmi doream asta.
După emisiunea de la X Factor am ştiut, însă, că situaţia va sta exact ca în sezonul trecut. Adică tot Vocea să îmi placă mai mult. Astăzi mi s-a confirmat asta.
Nu am nimic cu cei de la Antena 1, le respect munca, ştiu că emisiunile au un format distinct şi sunt gândite diferit, însă cei de la Pro TV sunt mai profesionisti, mai serioşi în ceea ce priveşte calitatea a ceea ce va ieşi pe post.
Şi făcând o comparaţie între concurenţii de la X Factor şi de la Voce... nu cred că există comparaţie, de fapt. Cei de la Vocea României chiar au treabă cu muzica, pentru că, nu-i aşa, despre asta e această competiţie! Nu pot spune că la X Factor, sezonul trecut, nu au fost voci cu adevarat bune. Ba au fost, puţine ele, dar au fost. Motiv pentru care am şi urmărit show-ul, dar pe bune... Unii sunt lăsaţi să ajungă acolo doar pentru fun, pentru distracţia spectatorilor şi telespectatorilor. Şi ne mai întrebăm de ce se îndreaptă muzica în direcţia în care se îndreaptă.
Despre juriu prefer să nu comentez.
Repet, aceasta este strict părerea mea, nu contest profesionalismul celor de la Antena, dar, cum am mai spus, cei de la Pro TV, dintotdeauna mi s-au părut mai ok.

Marea mea dragoste. La propriu ,,mare"

Dacă imi place muntele? Da, îmi place de mor. La munte mă relaxez, mă adun, îmi pun ordine până şi în cele mai dezordonate gânduri, îmi încarc bateriile.
După mine, vacanţa are scopul de a te ajuta să te regăseşti, să te odihneşti şi fizic şi psihic, să scapi de toată tensiunea acumulată de-a lungul unui an de muncă, studiu, examene.
Şi unde altundeva este locul ideal decât la munte? În natură, cu liniştea aia sublimă, atât de rar întâlnită în viaţa de zi cu zi din oraşele din ce în ce mai pline şi mai neîncăpătoare, cu aerul ăla tare şi curat şi cu peisajele  care parcă fac timpul să stea în loc...
Iubirea mea pentru munte nu este una tânără, ci este una care datează încă din copliărie, încă de la primele vacanţe. De fapt, prima mea vacanţă mi-am petrecut-o la munte. Cu părinţii, evident. Mai am şi nişte unchi de-a dreptul înnebuniţi după munte, după aer curat, după peisajele minunate care se regăsesc la noi în ţară. Şi cum oare să nu ,,împrumut" şi eu pasiunea asta a lor? Cum să nu iubesc eu muntele când are atâtea de oferit?
De fiecare dată el mă primeşte cu braţele deschise, oferindu-mi ce are mai bun.
Mă încântă şi mă surprinde cu peisaje minunate, dintr-o Românie parcă mai bună, mai curată, cu oameni mai senini şi mai binevoitori...

Îmi place că el, muntele, are mereu pentru mine o gură de aer respirabil, ba chiar proaspăt şi curat. Nu se sfieşte să mi le ofere la orice oră, în orice zi. Chiar dacă mie îmi place mult mai mult, poate cel mai mult, dimineaţa. Când plămânii şi întreg organismul tău are privilegiul de a se bucura de aerul ăla tare.
Îmi plac izvoarele de munte, alea care izvorăsc nu se ştie de unde, dar care aduc cu ele cea mai limpede apă, la fundul căreia poţi vedea cea mai mică piatră, cel mai mic detaliu.

Ador verdele ăla atât de... verde! Acel verde care te umple cu energie, cu forţe proaspete şi pe care nu m-aş sătura să-l privesc. De verdele acesta vorbesc.

Şi cum să nu îţi placă bisericuţele alea mici şi ascunse din câte un sat, care emană istorie, dar mai ales linişte sufletească? Acele biserici care sunt atât de frumoase, de speciale, dar care nu sunt suficient de cunoscute. Poate aici e şi farmecul unora. Că poţi afla de ele doar de la localnici, de la cei care stau de-o viaţă şi le cunosc tot de atâta timp. Un exemplu foarte potrivit ar putea fi Mânăstirea lui Horea din judeţul Vâlcea.

Sau de ce nu am rătăci câteva ceasuri, doar noi cu noi? Potecile de munte sunt mai mult decât perfecte pentru astfel de momente, momente de meditaţie, de terapie pentru minte şi suflet...

Şi lista mea de argumente, motivele pentru care sunt îndrăgostită iremediabil de el, de muntele meu, ar putea continua muuult. Consider, însă, a fi suficent pentru moment. Pe restul le voi păstra pentru mine pentru că cine simte la fel, ştie şi continuarea listei, şi o ştie prea bine. :)

Orice început are şi sfârşitul lui

Buun! S-a mai terminat o etapă frumoasă din viaţa ta. Că nu degeaba se spune că orice început are şi un sfârşit. Ăsta-i cursul firesc al lucrurilor şi nu avem ce face. Ne întrebăm, însă, ce ne facem cu toate amintirile, cu toate momentele alea frumoase care ne revin în minte iar şi iar şi pe care nu le mai putem retrăi.
Ce-i de făcut?
Ne înfuriem, ne supărăm. Eventual, mai şi bâzâim că nu mai putem retrăi acele clipe. Încercăm să ştergem acele momente din memorie, să ne prefacem că nici nu au existat. Nu, asta era o glumă. Nu asta-i soluţia.
De fapt, nici nu cred că există o soluţie. Ce e încheiat, e bun încheiat şi nu mai avem ce face. Nu putem da timpul înapoi, nici nu îl putem opri.
Ce am putea face, şi asta ar fi cel mai indicat, ar fi să ne bucurăm că acele momente au fost, că ne-am simţit bine în această etapă a vieţii noastre ce tocmai s-a încheiat. Nu este cazul să stăm să suspinăm, să ne dorim să mai trăim o dată acea perioadă ori să o dăm în melancolia aia bolnăvicioasă şi să rămânem blocaţi în trecut. În niciun caz!
Odată cu trecerea timpului, poate nici nostalgie nu vom mai simţi. Doar vom zâmbi când ne vom aduce aminte. Vom zâmbi ca atunci. Mai greu la început, ştiu, dar se poate!
Evident, o uşoară nostalgie te încearcă. Eşti om, ai sentimente. Numai că această nostalgie nu trebuie lăsată să se instaleze pentru o perioadă mai lungă de timp pentru că nu-i deloc constructivă, ba chiar opusul.
De ce să ne amărâm zilele cu tristeţi, cu dorinţe imposibil de împlinit, poate chiar cu ranchiună, furii, răzbunări?
Am fost fericiţi? Dacă da, asta contează şi nimic altceva. Nu mai contează că s-a terminat, că ai fost minţit, înşelat, înjunghiat pe la spate, sau, pur şi simplu, ţi-a fost făcut rău.
Avem amintiri frumoase, momente de neuitat, clipe în care am fost fericiţi, împliniţi, mulţumiţi de ceea ce suntem şi ce avem şi, pentru toate astea, trebuie să fim recunoscători. Chiar şi celor care ne greşesc.
Toate momentele alea vor rămâne veşnic în sufletul nostru, chiar dacă le vom ascunde bine-bine într-un sertăraş din cele mai dosnice şi le încuiem cu cheia.

Totul sau nimic

Jumătăţi de măsură? Nu, mulţumesc! De ce? Nu ştiu! Poate că nu îmi plac, poate sunt o persoană radicală, poate cred că asta ţine de respectul de sine şi de ceea ce ţi se cuvine, poate asta e o lecţie pe care am tot învăţat-o.
O fi greşit, n-o fi, asta nu ştiu. Cert e că ăsta-i un principiu de la care nu mă voi mai abate atâta timp cât voi fi deplinătatea facultăţilor mele mintale.
Într-o relaţie, fie ea de orice fel, dacă eu dau totul, mi se pare corect să primesc echivalentul din partea celuilalt. De ce să fiu eu cea care se implică mai mult, care oferă mai multe fără a primi măcar un zâmbet cald şi o vorbă sinceră în vremuri de restrişte?
Sună puţin egoist, o ştiu, dar de-a lungul timpului am învăţat ca numai aşa te poţi proteja de posibile dezamăgiri, de iluzia că acel om era totul doar pentru că era fericit datorită ţie şi eforturilor tale de a-i face ziua mai frumoasă. Până la urmă e ceva care ţine de fair-play. Eu joc corect, tu joci corect.
Sunt şi oameni care merită tot efortul fără a aştepta nimic în schimb, dar sunt al naibii de rari! Aproape că-i numeri pe degete.
Tare mi-aş dori să văd oameni senini, sinceri, care nu îşi urmăresc doar propriile interese, fără să le pese dacă acţiunile lor presupun şi victime colaterale, oameni frumoşi sufleteşte, şi nu oameni prefăcuţi, meschini, care cred că li se cuvine totul şi nu au niciun stres în a răni oameni, în a dezamăgi persoane care ar face orice pentru ei.
Dacă până în urmă cu puţin timp mă gândeam de zece ori înainte să fac ceva de teamă să nu fac rău celor din jurul meu, fără diferenţe, ori eram gata să ofer ce am mai bun şi primului venit doar pentru că avea nevoie de ajutorul cuiva, de un umăr pe care să plângă, fie şi numai de o vorbă bună, pentru ca apoi, când şi-a făcut treaba, şi-a atins scopul, să uite de existenţa ta şi să te arunce ca pe o jucărie stricată, acum cred că voi face asta numai pentru persoanele care, într-adevăr, merită. Puţinele persoane.
Poate că a venit vremea să fiu egoistă, să mă gândesc întâi la mine şi apoi la restul. Cred că am tot dreptul să pretind totul sau nimic, fair-play şi corectitudine.

Cunoştinţe, amici, prieteni

Prieteni? Binecuvântaţi cei care au aşa ceva.
Mă bucur să văd cum prietenii nu te lasă la greu şi îţi sar în ajutor atunci când ai mai mare nevoie, fără ca tu să le ceri asta. Ei ştiu când ţi-e bine, când ţi-e rău, ce te-ar ajuta, ce te-ar scoate din cele mai negre şi urâte gânduri . De-aia se numesc prieteni, nu?
E minunat să poţi să suni la prima oră a dimineţii şi să poţi discuta orice cu un prieten, rugându-l să iasă la o ,,gură de aer" cu tine. E minunat să te facă să te simţi mai bine din doar două vorbe şi o îmbrăţişare puternică. dar şi să îţi poţi spune of-ul fără nicio reţinere.
E măgulitor de-a dreptul să vezi cum cu toţii îşi rezervă timp din timpul lor pentru tine, pentru a te ajuta. Din nou, fără ca tu să ceri vreodată asta. Pentru că ei ştiu că ai nevoie de ei şi niciunul nu se dă în lături de la a face tot ce le stă în putere să îţi fie alături.
E foarte important să ai cu cine împărţi şi bune şi rele, să ştii că eşti iubit şi când nu ai cea mai bună stare sau când aspectul fizic nu este unul impecabil, aşa cum ai obişnuit. E minunat să ai cu cine te simţi bine, să te poţi distra fără rezerve, să ai cu cine vorbi şi treburi serioase, să ai cu cine râde până dor fălcile, dar şi pe umărul cui plânge, spunând ceea ce te macină, ceea ce te doare mai tare.
Aceştia sunt prietenii.
Ceilalţi, cei cu care mai schimbi o vorbă la nu ştiu cât timp, cei care îţi dau un mesaj de vreo sărbătoare sau îşi amintesc de tine din joi în Paşti, aceştia sunt cunoştinţe, amici.
Consider extraordinar să vezi cum unii oameni pot să îţi deschidă ochii mari de tot prin câteva vorbe simple. Este esenţial să ştii că ai alături oameni, dar spun ,,oameni" cu toate sensurile tale. Oameni minunaţi, oameni frumoşi, nu doar la exterior, oameni care ştiu să îţi arate adevăruri dureroase prin cuvinte care mângâie, oameni care nu ezită să te felicite atunci când îţi este bine, oameni care sunt acolo să îţi arate calea care trebuie urmată atunci când tu nu o poţi vedea, dar şi oameni care îţi pot da două palme să trezească din agonia care te cuprinde uneori.
Pentru toate astea, dar şi pentru multe altele, pe care le ştiţi voi mai bine, eu vă mulţumesc, dragii mei prieteni!

Fapte, nu vorbe!

,,Nu voi fi niciodată aşa.", ,,Nu voi face niciodată asta.", ,,Nu stă în caracterul meu să fac asta."-cu toţii le-am auzit. Dar oare din partea câtor persoane au venit însoţite şi de adevăr? Câţi au şi simţit ce au spus? Sau poate au crezut că asta simt?
Niciodată nu i-am crezut pe deplin pe cei care şi-au făcut reclamă aşa, singuri, şi care s-au lăudat cu ale lor calităţi în stânga şi-n dreapta. Poate pentru că de foarte multe ori mi s-a dovedit concret că, în definitiv, cu toţii ajung să fie sau să facă exact ce au spus că nu vor fi sau nu vor face vreodată.
Cred că există oameni cu un caracter impecabil, cu coloană vertebrală şi o inimă mare, dar asta nu cred că trebuie să fie trâmbiţat de tine însuţi către fiecare persoană pe care o întâlneşti sau în faţa fiecărei persoane pe care vrei s-o impresionezi. Impresioneaz-o cu toate calităţile tale, dar dovedindu-le. Pentru că sincer, cuvintele nu au o aşa mare valoare dacă nu sunt însoţite şi de dovezi. Cel puţin pentru mine.
Mi se pare foarte dezamăgitor şi, totodată, trist să ajungi să crezi, poate chiar orbeşte, în vorbele frumoase ale unei persoane pentru ca mai târziu să afli că, de fapt, acele vorbe frumoase au fost doar...vorbe.
În acelaşi timp, mi se pare foarte josnic să profiţi de starea ori slăbiciunile unei persoane pentru a-i implementa acele ,,Nu sunt aşa", ,, Nu fac asta." doar pentru a o câştiga de partea ta şi pentru ca apoi să îţi ,,dai arama pe faţă". De ce ai face asta? Nu văd logica. Câştigă-ţi persoane de partea ta, dar în mod responsabil, fără o imagine falsă a ceea ce eşti. E cel mai corect. Pentru că ştim cu toţii că roata se întoarce şi este posibil ca, la un moment dat, să îţi revină totul cu vârf şi îndesat şi să plăteşti dublu, triplu pentru ceea ce ai făcut cândva.

Sunt fericit pentru că sunt, nu pentru că lui i-a mers mai rău

Probabil ştim cu toţii expresia ,,Dacă moare capra mea, să moară şi capra vecinului!". E atât de familiară unora şi nu înţeleg cum unii oameni pot gândi aşa.
De ce să nu te bucuri pe deplin de succesul tău, în loc să stai şi să cauţi, să afli dacă cineva a făcut mai bine sau cuiva îi merge mai bine? Sigur, la prima vedere, asta se poate numi spirit competitiv, dar până la un anumit punct. Până în punctul în care acest spirit competitiv devine bolnăvicios.
Desigur, nu zic să te plafonezi şi să rămâi la acelaşi nivel, poate nu cel mai bun, dar nici să îţi trăieşti viaţa din satisfacţia că altcuiva i-a mers mai prost decât ţie sau cu teama că cineva te va întrece. Se poate întâmpla oricând, nimeni nu-i perfect.
Sunt sigură că fiecare dintre noi are şi momente mai bune şi momente mai puţin bune. Nu cred că atunci când am obţinut un rezultat bun la un proiect, am primit recunoştinţă din partea şefului, trebuie să credem că dacă unui coleg i-a mers nu la fel de bine, asta ne va spori nouă fericirea. Poate funcţionează în cazul unora, în cazul celor nu ştiu ce-i aia bucurie de a trăi, de a profita de fiecare zi şi de a savura fiecare moment, cu bunele şi relele care îl însoţesc.
Am făcut cu toţii asta în mod sigur, prin şcoală, pentru a ne scuza nota, spunând că ,,Da, dar Maria a luat şi mai puţin!". Dar şcoala a trecut. Acum suntem oameni cu nişte ani în spate, cu o experienţă şi, teoretic, ceva caracter şi bun-simţ.
De ce, dacă mie mi-a mers prost şi sunt trist, nu am chef de nimic, să induc această stare şi lui X? Ce rezolv?
De ce, dacă X este fericit şi eu nu, să încerc sau chiar să fac ceva să îi stric bucuria şi buna-dispoziţie? Mie mi-ar plăcea, oare, să mi se facă aşa?

Voltaj şi al lor concert din Alexandria

În perioada asta, la Alexandria, se organizează zilele oraşului. Ştiţi voi, Sfantul Alexandru-Alexandria.
S-au lăsat puţin aşteptaţi, nu au venit chiar la ora 21, dar a meritat.
De cum au intrat pe scenă, de la prima melodie, toată lumea a început să cânte alături de ei, să sară, să se distreze.
A fost un adevărat spectacol, ei foarte profesionişti. Călin deborda de energie si voie bună că mă şi întrebam la un moment dat de unde mai poate să sară, să vorbească şi cu publicul, să meargă printre spectatori cu microfonul, să alerge de colo-colo şi, cel mai important, să cânte live!
Au cântat atât melodii mai vechi de-ale lor, cât şi melodii mai noi. Eu rămân, însă, la melodiile mai vechi. Pe alea le prefer.
A fost primul lor concert la Alexandria şi sper din tot sufletul să mai existe incă vreo sută.
Veniseră până acum aproape toate trupele şi soliştii din România, numai ei nu, Din păcate. Dar pentru toate există un început.
Aşa că eu îmi scot pălăria în faţa lor şi le mulţumesc pentru show-ul oferit nouă, aseară.

De asemenea, ne-au anunţat că pe 10 octombrie vor susţine un super-concert la Sala Palatului, cu multe surprize. Can't wait! :D