marți, 30 octombrie 2012

Puţin respect? Doar puţin.

O fi de vină educaţia pe care am primit-o încă de mică de la ai mei, o fi de vină bunul-simţ indus de ai mei de când eram un copil... Nu ştiu despre ce o fi vorba, dar eu ştiu că respectul este una din formele cele mai relevante pentru capacităţile intelectuale ale unei persoane, o dovadă clară a unei gândiri deloc limitate.
Şi nu mă refer aici la o formă de respect sau alta. Mă refer la respect sub toate formele sale. Respect faţă de persoane, respect faţă de mediul înconjurător, respect faţă de obiecte, respect faţă de amintiri.
De ce ţi-ai bate joc de un bun public, ştiind că şi tu îl foloseşti? Mai târziu te vei mai folosi şi tu de el. Dacă se va mai putea, desigur...
De ce ţi-ai bate joc de natură, de locul în care şi tu trăieşti, în care vor trăi şi copiii tăi, şi copiii copiilor tăi?
De ce ţi-ai bate joc de persoane care ţi-au vrut doar binele şi te-au sprijinit cu tot ce a fost cu putinţă? Nu au făcut decât să aibă grijă de tine şi să le pese.
Nu înţeleg bârfa, invidia, poate chiar ura ce apare între doi oameni care, până nu demult, erau prieteni, îşi împărtăşeau şi bune, şi rele, şi frământări, şi fericiri. Este modul cel mai vădit de a da dovadă de o gândire limitată, de un caracter din cele mai josnice, de lipsa unei coloane vertebrale şi a unui strop de bun-simţ. Sau poate că ei nu au fost vreodată prieteni în adevăratul sens al cuvântului.
Oricum ar fi, respectul, lipsa lui mai bine zis, mă mâhnesc foarte tare. Nu-mi place direcţia către care ne îndreptăm noi, ca cetăţeni, ca oameni. E trist şi parcă devine din ce în ce mai trist.




Sursă foto: aici.




sâmbătă, 27 octombrie 2012

O viaţă avem, numai una!

Ne lamentăm  adesea că viaţa e nedreaptă, că nimic nu ne iese, că ne-am mai îngrăşat un kilogram.
Ne pierdem timpul iubind oameni care nu o fac şi ei la rândul lor, ba chiar aduc şi suferinţă în viaţa noastră. Da, da! Am zis bine! Ne pierdem timpul la propriu! Viaţa e atât de scurtă şi noi ne-o irosim aiurea încercând să ţinem aproape oameni care vor să plece, încercând să facem pe super-eroii când suntem doar nişte fiinţe umane, cu un corp şi un suflet, lipsite de super-puteri şi doar cu o viaţă, nu cu nouă.
Unii chiar îşi bat joc de acest dar minunat, şi anume viaţa, în timp ce alţii se luptă pentru o zi în plus pe acest pământ. Unii sunt atât de egoişti şi ajung să îşi ia viaţa la primul hop!, pe când alţii cu atâtea planuri, în puterea vieţii, care chiar îşi doresc să realizeze ceva, să lase ceva în urmă sunt doborâţi într-o secundă şi dispar. Dispar lăsând în spate atâţia oameni care îi iubesc, dar şi un râu de lacrimi şi de suferinţă din partea noastră, a celor care rămânem aici, care va trebui să ne obişnuim cu absenţa voastră, a celor plecaţi mult prea devreme dintre noi.
În seara asta, odată cu vestea pe care am primit-o, ochişorii mei s-au deschis laaarg de tot, fruntişoara mea s-a ridicat sus de tot şi am conştientizat multe lucruri. Mi-am dat seama de cât de scurtă şi imprevizibilă e viaţa şi de azi nu voi mai lăsa orice lucru mărunt să mă macine, nu voi mai lăsa o zi să treacă fără să râd copios şi fără să spun ,,Te iubesc!" celor dragi şi mă voi bucura din plin de ceea ce sunt şi de cei din jurul meu, pentru că în secunda doi pot să nu mai fiu, ei pot să nu mai fie.


Sursă foto aici.


joi, 25 octombrie 2012

Cât de dor ţi-a fost şi ţie?

Frumos mai e sentimentul ăla când toate se aşază, când echilibrul reapare, când apele se liniştesc şi ele şi, în sfârşit, poţi să te bucuri din plin de o zi cu cei dragi ţie, cu cei care într-adevăr contează şi merită toată atenţia ta. Parcă ţi-era dor, nu-i aşa?
De când nu te-ai mai trezit tu cu un zâmbet maaare pe faţă, chiar dacă era ora 6 şi toţi dormeau aşa bine şi cu acelaşi zâmbet să te şi ia somnul? De când nu ai mai râs cu atâta poftă de te-a durut burta? De când nu ai zâmbit cu toată inima, oricui, oriunde?
Şi soarele ăla de care îţi vorbea toată lumea... Uşor-uşor răsare şi el şi-i aşa de bine!
Şi tot ceea ce odinioară te rănea şi te dobora, acum nu face decât obiectul unei amintiri care şi ea îşi va pierde din intensitate şi importanţă.
Cum să nu fie bine când, în sfârşit, după atâta amar de vreme, toate capătă un sens, tot ce ţi se întâmplă e în favoarea ta şi îţi aduce doar fericire!
Şi ce mare e bucuria când vezi că ai aproape oamenii ăia cu adevărat importanţi şi că nimic nu e întâmplător! Şi nu degeaba viaţa ţi-a scos în cale atâţia oameni atunci în timp ce ţi-i lua pe alţii!
Ceea ca am tot învăţat eu în ultima vreme e că dracul nu e niciodată aşa negru pe cât pare. Întotdeauna e loc de mai rău si nu trebuie decât să fim recunoscători pentru ceea ce urmează după fiecare vreme rea din viaţa noastră!
Din fiecare experienţă trebuie învăţat ceva şi de fiecare dată povestea aia cu soarele şi strada ta se dovedeşte a fi mai mult decât adevărată! Că la unii apare mai devreme şi alţii mai târziu, asta-i altceva! Contează că el apare.
Prea bine a zis Octavian Paler că pentru a redescoperi Paradisul trebuie să treci prin Infern! :)



luni, 15 octombrie 2012

A fi sau a nu fi toamnă?

Ce reprezintă toamna pentru mine?

Ea este simbolul începuturilor( de an şcolar, de an universitar), dar şi al finalurilor, din păcate( final de vară, de vacanţă).
Şi totuşi, atunci când spun toamnă, gândul mă trimite automat către câteva tablouri.
Toamna e un pictor grozav. Se pricepe de minune să contureze tablouri la care m-aş putea holba cu orele. Culorile alea calde şi frumoase, o adevărată încântare pentru ochi!

Pentru mine, toamna este miros de vinete coapte si de zacusă. Îmi place mult când, venind seara acasă, în tot cartierul miroase a vinete coapte, a dulceţuri. Gospodine rău vecinele mele Mmm! :))

Este cu aer călduţ, nu sufocant precum vara. Cam cum a fost azi.  Soarele ăla blând, nu prea îndrăzneţ, care, inevitabil, te îndeamnă la visare, la nostalgii, la drag. Drag că, după atâtea zile de frig şi de vreme posomorâtă, în sfârşit te poţi bucura de soare şi de orice moment afară.
Are şi cadouri pentru mine, multe-multe! Nu degeaba-s şi eu născută acum. Dacă tot îmbătrânesc în fiecare zi, lună, anotimp şi toamna se marchează oficial acest ,,mare" eveniment, măcar cadouri să primesc, nu-i aşa? :D
Este şi miros de rechizite noi. De caiete frumoase şi curate încă. :D


Este vremea perfectă pentru ceaiuri. Mm, delicioasele ceaiuri! Nu că în restul anului nu aş putea bea, dar ştiţi voi, când merge mai bine un ceai decât într-o zi mohorâtă de toamnă, într-o cafenea-ceainărie drăguţă şi discretă? Mie, de exemplu, îmi place Ramayana. Au nişte ceaiuri extraordinare, alături de care îţi sunt serviţi nişte biscuiţei divini! Cine ştie, nu va crede că vorbesc aiurea şi că sunt doar nişte simpli biscuiţi. :D 


Este vreme bună de stat în casă, în păturica ta caldă, cu serialul pornit şi draperiile trase.
Poate că mai leg toamna şi de altele, dar astea-s cele mai importante pentru mine şi aleg să dezvălui doar atât.
Chiar dacă nu îmi place toamna, are şi ea părţile ei bune de care mă bucur intens cu fiecare ocazie.
Pentru voi ce înseamnă toamna? De ce o legaţi?
O să încep şi o leapşă între bloggeri.Vreau să ştiu ce înseamnă toamna pentru ei şi încep cu Claudia fata cu gândurile în dezordine care scrie cu sufletul până le aranjează. :) Frumos mai scrie!

duminică, 7 octombrie 2012

După ani şi ani. De fapt, după unul singur.

Ok, mai acum un an mă mutam în Bucureşti. Mă mutam să locuiesc aici, să îmi petrec zile multe din an, nu mai veneam doar în vizită, la shopping sau mai ştiu eu pentru ce motive.
Deveneam studentă.
Lucrurile aveau să se schimbe pentru mine. Şi nu pentru că era prima oară când plecam de lângă ai mei, nu. Pe asta am făcut-o pe la vreo 14 anişori, când intram într-o nouă şi interesantă etapă a vieţii mele, şi anume liceul, dar asta-i altă poveste.
Revenind. Mă mutam în Bucureşti. Aveam să cunosc un alt mediu, din perspectiva celui care locuieşte în acest oraş, nu din perspectiva celui care doar îl vizitează. Şi, la acest moment, nu îmi displace mai deloc, chiar dacă are şi el hibele lui.
Aveam să cunosc oameni noi, un colectiv nou, colectiv pe care l-am îndrăgit încă de la primele dăţi de când aveam să îl cunosc. Un colectiv cu oameni frumoşi, unul în care mi-am găsit prieteni care îmi vor rămâne aproape pe viaţă, sper.
Acum un an eram tare curioasă să văd cum se vor desfăşura ,,orele" cu două sute şi ceva de oameni. Eram terifiată de ideea sesiunii, de ideea învăţatului a câteva sute de pagini pentru un singur examen. Acum, după un an, pot spune că poate n-a fost dracul aşa de negru! Întotdeauna este loc de mai bine, dar, mai ales, de mai rău! :D
Aveam vreo tonă de întrebări şi minus tot atâtea răspunsuri. Dar, încet-încet, aveam să îmi primesc şi răspunsurile.
Voiam să mă descopăr pe mine. Am reuşit, cu toate că poate s-ar numi mai degrabă că m-am redescoperit. Mi-am definit clar scopurile, anumite principii cam confuze până atunci.
Şi tot acum un an învăţam, dar învăţam temeinic, traseele domnilor 105, 168, 225 şi aşa mai departe. Ce frumooos! :))
Acum, după un an, lucrurile s-au schimbat. Am mai crescut puţin, am trecut de două sesiuni, mi-am lărgit cercul de cunoştinţe cu oameni minunaţi, pe care îi respect mult.
După un an, sunt mai bogată sufleteşte. Viaţa de student se ocupă de asta. Te ajută din plin să strângi momente minunate, amintiri care, cu siguranţă, nu vor fi uitate prea uşor, fie ele aceste amintiri şi zâmbete, şi lacrimi, şi nervi. De toate astea ne vom aminti cândva cu drag.
Iar acum, la început de an şcolar, ăăăă... universitar, vreau ca ceea ce urmează să fie măcar la fel de frumos precum ceea ce mi s-a întâmplat în anul meu de boboacă! Îmi doresc să am puterea să pot trece peste hopurile ce, cu siguranţă, mă aşteaptă, să cresc din punct de vedere profesional. Îmi doresc înţelepciune să pot trece neşifonată prea tare de treburile mai puţin profesionale. :D Ceea ce vă doresc şi vouă, de altfel!

vineri, 5 octombrie 2012

Norocoşii versus mai-puţin-norocoşii

Cu timpul, după ce cunoaştem oameni şi oameni, după ce ,,experimentăm" tot felul de situaţii mai mult sau mai puţin plăcute, ajungi, fără să vrei, să te schimbi. Că o faci în bine sau în rău, asta diferă de la un caz la altul.
Unii avem norocul ca toate convingerile noastre, acelea frumoase, să fie consolidate de oameni frumoşi, care îşi aduc aportul în viaţa noastră, care sunt acolo să ne demonstreze că în ceea ce credem e ok, nu e doar o minciună frumoasă. Că dragostea adevărată, aceea care durează ,,până când moartea ne va despărţi", chiar există, că oamenii frumoşi sufleteşte nu sunt pe cale de dispariţie, că nu e numai rău pe acest pământ.
Alţii, pe de altă parte, nu sunt aşa norocoşi. Aceşti ,,alţii" întâlnesc oameni care şi ei, la rândul lor, le schimbă oarecum percepţia despre lucrurile în care credeau. Şi fac asta într-un mod negativ. Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, credinţele tale se schimbă la 180 de grade când oamenii ăştia au grijă. Se ocupă ei să te dezamăgească, să îţi arate ei cât de răi sunt pentru că, nu-i aşa?, e foarte cool să fii rău, să nu îţi pese, se ocupă să fie cu două feţe, să te lase să le-o cunoşti întâi pe aia frumoasă şi, când ţi-e lumea mai dragă, BAM! îţi fac ei cunoştinţă şi cu cealaltă.
Şi te întrebi apoi de ce devii neîncrezător, de ce nu mai vrei ca pe fruntea ta să mai scrie ,,Amabilitate", de ce nu te mai emoţionează un film din ăla siropos!
Păi... cam de asta.
Cu fiecare persoană, cu fiecare noutate, cu fiecare gest al cuiva care se răsfrânge şi asupra noastră, cu fiecare încercare la care suntem supuşi, ne schimbăm, inevitabil o facem.
Poate nu mai crezi acele vorbe frumoase, poate ţi-e teamă de ce ar putea urma şi, de aceea, îţi construieşti un zid, fortăreaţa ta, care să te scutească de câteva lacrimi. Cred că e o reacţie normală. E instinctul de autoconservare. Ne dorim să ne fie bine şi, pentru asta, facem tot ce credem ca e potrivit.
Poate că unii ar spune să trăieşti clipa, să nu te mai gândeşti la urmări... Eu aş spune s-o trăieşti, dar cu cap, cumpătat, să te gândeşti puţin şi la urmări, la ceea ce ai întâmpinat până acum, la ceea ce ţi-ai spus când erai acolo jos, de unde credeai că nu te mai poţi ridica. Şi zic asta pentru că e bine să învăţăm din tot, de la oricine. Să nu lăsăm aceeaşi situaţie să se repete la nesfârşit, aceleaşi persoane să ne rănească, aceleaşi griji să ne cuprindă.


marți, 2 octombrie 2012

Domino

Se spune că atunci când o persoană moare, un alt suflet se naşte.
Când o iluzie moare şi ea, o alta se naşte? O altă speranţă îşi face loc în sufletele noastre?
Ce bine ar fi de n-ar sta aşa lucrurile! Pentru că toate astea-s numai nişte piese de domino care nu ştiu să facă decât acelaşi lucru. O dată ce o piesă cade, cad toate. Să te pună la pământ şi apoi să te ridice, în speranţa că lucurile vor sta mai bine, cândva, şi la serviciu, şi acasă, şi în suflet. Şi tot aşa din nou şi din nou.
Mi-aş dori o magie care să scoată din Universul ăsta mare sentimentul ăsta păcătos. Câte suferinţe mai puţin! Câţi oameni puţin mai puţin trişti! :)
P.S.: asta-i o postare puţin mai scurtă, în care am vrut să surprind doar esenţialul. :D